Venind de la București spre Constanța pe autostradă, pe la kilometrul 100 și un pic, drumul se rupe-n dreapta, pentru ca apoi să facă stânga spre Slobozia via Drajna.
Pentru cineva obișnuit să calce pedala ca să ajungă repede la mare, e un pic ciudat sa încetinească și să schimbe direcția la nici jumătatea drumului. Poate părea enervant.
Dar nu e. Să vă zic de ce.
Pe vremuri, călătoria de la Bucuresti la mare dura vreo cinci ore și se târa prin toate comunele înșirate de-a lungul drumului. Nu eram în epoca vitezei pe atunci.
Străbăteam localitățile și vedeam pe geamul mașinii florile de la porți, bătrâne cu măsuțe încărcate cu roșii, vinete și ardei, ba și cu pepeni, opream uneori și cumpăram, erau șiruri cu frunze de tutun puse la uscat pe mai toate gardurile, erau căruțe trase de cai, pline cu fân sau cu oameni obosiți care veneau de la câmp, era o lume întreaga pe șoseaua spre mare.
Nu doar străbăteai un drum. Îl trăiai.
Autostrada a scurtat spectaculos călătoria – la două ore și jumătate, dar i-a furat poezia.
Când pe la kilometrul 100 și un pic de autostradă “rupi” ritmul și faci dreapta și apoi stânga, intri în altă poveste. Dacă te grabesti, n-are rost să continui. Nici textul, nici drumul. Poti să revii pe autostradă si să continui spre mare.
Eu mă duc la Tulcea.
Tulcea sună cumva dulce si cumva tulbure, la fel ca apele Dunării ce-o scaldă.
Dar mai e până acolo.
Mai sunt Bucu și Ograda ( mereu uit ordinea), comune ialomițene mari si așezate, cu restricție de viteza la 50. E OK 50. Poti să vezi cum și-au vopsit oamenii gardurile anul ăsta, cum năvălesc de prin curți florile si cireșii, să vadă si ei ce se întâmplă pe principală, apuci să vezi și ce mai are mamaie pe o tarabă, să ocolești omul cu bicicleta si să opresti, dacă vrei și ai loc în mașină, să iei un autostopist care merge până în comuna următoare sau maximum până la Țăndărei.
Orașul cu nouă curbe, zicea taică-miu mereu când ne apropiam de Țăndărei. Nu le-am numărat niciodată, dar cred că așa e, că pe prima zona numai stânga- dreapta faci, printre vestitele palate țigănești.
Mai apoi drumul se îndreaptă, taie un câmp și o pădure și-ai ajuns la Giurgeni. Simți apropierea Dunării, căci încep să te privească de sus, din cuiburile lor mari, berzele. Și de pe marginea drumului, localnicii îți fac semne, deschid laaarg brațele de parcă ar vrea să te îmbrățiseze de bun-venit.
(Știu că așa arată ei cât de mari sunt peștii pe care vor să ți-i vândă, dar nu băgăm mercantilisme unde-i poezie).
Între Giurgeni și Hârșova mergi aproape paralel cu fluviul.
Nu-l vezi, dar îi simți apropierea. Și dacă lași geamul deschis, și mirosul. Crud, de apă, de baltă, de arșiță stinsă.
Și Hârșova are berze și are copaci umbroși de-a lungul drumului și nici nu intri bine, că ai ieșit.
Iar după Hârșova, drumul se transformă într-o panglică îngustă, aruncată peste dealurile de toate culorile, cu un cer care adesea curge pe pământ, cu orizontul care dispare ca să reapară mai apoi îmbracat cu rochie galbenă, verde sau mov, Saraiu are garduri bleu și flori portocalii,
si-apoi e pădurea ciudată de eoliene albe si înalte, atât de nepotrivite, dar atât de potrivite în decorul abstract, eolienele atrag pâlcuri de nori de vată pe vârfuri si vălătuci de praf dobrogean la poale, esti nicăieri și e minunat, aproape te miri când, coborând abrupt, îți iese in cale Topolog.
DN 22 A – ce nume matematic pentru așa un drum romantic – se scutură deodată, temperatura scade cu vreo 2-3 grade, serpentine, pădure, pădure deasă, apărută din senin și la capătul ei o răscruce de drumuri. La stânga, Atmagea. La dreapta Slava Cercheza. Sună exotic, dobrogean.
Și înainte, tot dulce, spre Tulcea.
Între Ciucurova și Tulcea drumul îți mai oferă un spectacol, vechi de când lumea și spectaculos ca ea. Te lasă să zărești bucati din Munții Măcinului, cu formele lor blânde, să urci, să cobori, să cotești la stânga și să ajungi pe un platou mai aproape de cer, ultima comună înainte de Tulcea e Cataloi și apoi ultimii 15 kilometri îți cresc tensiunea într-o succesiune de curbe, apoi dreapta și orașul ți se așterne sub ochi.
De la intrarea în Tulcea, toate străzile coboară. Una spre cimitir, alta spre Kaufland, alta spre Dunăre.
Cumva, ai ajuns la destinație.
Căci Tulcea, dulce și tulbure, poate fi, în funcție de cum o privești:
un oraș mort și îngropat
un loc pe care să-l consumi repede și să te plângi că a fost scump
sau locul magic, cu lumini și umbre, unde bătrânul fluviu se adună și poposește înainte de a se risipi.
Eu am ales a treia variantă.