Pornind de la Tulcea spre Constanța, dincolo de Babadag, din șoseaua principală ”se rupe” o bretea în drepta, spre Ceamurlia de Sus. Drumul e frumos, ca mai toate drumurile dobrogene, cu pante blânde și nesfârșite întinderi care se colorează, în funcție de antotimp, în alb strălucitor, brun, verde crud ori în galbenul cald al florii soarelui. După Ceamurlia, din nou dreapta, șoseaua se cambrează ca un cal înainte de salt și te-aruncă pe un platou întins, înconjurat de cer. Aici pământul e roșu-închis, pe fundal e parcă desenată o pădure de eoliene, iar mai jos, printre blocuri fantomatice, se înalță stive de lemne de foc. E Altân Tepe, satul cu nume de poveste orientală. Altân Tepe, odată cea mai mare mină de cupru a Dobrogei. Tradus din turcă, numele înseamnă ”Dealul de aur”. Dar aurul roșu nu se mai extrage din inima dealului. Se mai regăsește, uneori, în câte un spectaculos apus de soare. Doar că între comorile de sub și de deasupra pământului, viața din Altân Tepe e cenușie și aspră.
În ultimii cel puțin 10 de ani, în turismul din toată lumea a apărut un curent nou: turismul de dezastru, care include și așa numitul ”dark tourism” – turismul întunecat. Există o categorie de oameni care vor să mai vadă și altceva decât orașe romantice, catedrale, clădiri istorice sau plaje cu nisip auriu și apă albastră.
Turiștii dezastrului caută povești fără happy-end, caută locuri lovite de calamități, zone odată înfloritoare, dar acum abandonate, caută, de multe ori, adevărul din spatele hotelurilor elegante și-al stațiunilor scumpe.
Cuprul din Dealul de Aur era prelucrat la Histria
l-ar putea găsi și în Dobrogea. De la Tulcea la Altân Tepe sunt 63 de kilometri, iar de la Constanța 94. Un drum de o oră și-un pic, iar la capătul lui e un sat sărac și aproape abandonat a cărui epocă glorioasă nu s-ar ști, dacă nu s-ar povesti. Doar 200 de oameni își mai duc viața acum în locul care, în urmă cu 40 de ani, se contura ca un mic paradis: toți locuitorii erau bogați, iar satul avea o ditamai cantina, bar de zi și bar de noapte, cinematograf și piscină. În zilele de sărbătoare se organizau baluri la care veneau oamenii din toate satele. Totul datorită minei de cupru.
Dar istoria minei de cupru e mai veche decât numele localității. Există dovezi că, în urmă mai bine de trei mii de ani, locuitorii dintre Dunăre şi Mare îşi confecţionau podoabe şi unelte folosind cupru extras rudimentar din colinele de aur.
Și în antichitate, Dealul de Aur era exploatat. La Histria existau ateliere de prelucrare a metalelor, unde se lucra şi cuprul adus din Dealul de Aur.
Mai târziu, când Dobrogea a ajuns sub stăpânirea otomană, turcii i-au spus Dealului de Aur- Altân Tepe și așa i-a rămas numele. Documente ale vremii arată cum Înalta Poartă a exploatat mina peste o sută de ani cel puțin.
Altân Tepe, povestea satului fantomă cu nume de poveste orientală. Epoca de aur a minei de cupru
După alipirea Dobrogei la patria mamă, în 1878, mina de la Altân Tepe a fost redescoperită de inginerul Radu Pascu. Cum în urma exploatării s-au obţinut rezultate mulţumitoare, mina a fost concesionată statului român şi apoi Întreprinderii E Wollf.
Au fost continuate săpăturile în puţ până la 56 de metri.
Totuși, abia în timpul primului război mondial statul începe să exploateze mina. În timpul ocupaţiei germane, minereul cu un conţinut ridicat de cupru era transportat direct în Germania. Atunci a fost construită şi mica linie de cale ferată în lungime de 22,5 kilometri, care făcea legătura între Gara Hamangia şi mină.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost construită o instalaţie pe lângă Rafinăria Brazi, care extrăgea cuprul din minereul de la mina dobrogeană. Instalaţia a funcţionat până în 1943, când rafinăria a fost bombardată. Din anul 1961 mina intră în administrarea Întreprinderii de Minerit Dobrogea, perioadă în care se obţin prin diferite procedee sulf, fier, cupru, dar şi aur şi argint. Este momentul din care, pentru mina de curpru de la Altân Tepe începe epoca de aur.
Aproape 2000 de oameni lucrau la foc continuu, în ture de câte opt ore, în mină și câștigau cam contravaloarea a o mie de euro ai zilelor noastre. Dar viața era ieftină pe-atunci, iar minerii aveau asigurată masa gratuită la cantină. Atrași de perspectiva unui trai mai bun, locuitori din toată regiunea se trăgeau spre Altân Tepe, care ajunsese să numere mai bine de trei mii de suflete.
Până la Revoluţia din 1989, micul sat se dezvoltase mai ceva decât un oraş. Avea cinematograf de 300 de locuri, bibliotecă cu 8.000 de volume, bază sportivă care cuprindea un teren de volei, unul de atletism, dar şi o popicărie, bazin de înot cu trambulină și plajă la intrarea în pădure.
Cronica unei morți anunțate
Altân Tepe devenise cea mai mare mină de cupru din Dobrogea și a doua din țară, după Roșia Poieni. Dar cea de la Altân Tepe era unică în ţară, având cel mai bogat conţinut de cupru al minereului. Argumentele nu au ajutat-o să reziste sălbaticei economii capitaliste de după 1990.
În 1998, o parte a minei a fost închisă și oamenii dați afară. În 2003 s-a închis și ultimul puț de la Altân Tepe și atunci s-au făcut şi ultimele disponibilizări.
O cronică a unei morți anunțate: ultimii bani pentru investiţii au ajuns la Altân Tepe înainte de Revoluţie. Ultimul puţ de unde s-a extras minereu avea 760 de metri adâncime și urmau noi săpături la 1.050 de metri. Angajaţii minei au apucat să defrişeze zona şi să facă proiectul, dar pentru că nu au mai fost bani, investiția a fost abandonată.
După 2003, mina în suprafaţă de 4 hectare a intrat în conservare. Gurile puţurilor au fost umplute cu piatră, peste care s-a turnat o placă de beton. Toate utilajele au rămas îngropate în pământ pentru că nu au mai fost bani pentru scoaterea lor.
Apus de soare la Altân Tepe
Am ajuns la Altân Tepe când soarele de primăvară nu reușise să alunge toate urmele iernii, iar din hornuri ieșeau încă fuioare de fum. Inclusiv din hornurile celor câteva blocuri unde foștii mineri primeau apartamente. Puținii oameni care mai populează clădirile fantomatice se încălzesc cu lemne și cară deseori apa cu gălețile, căci rețeaua are mereu probleme.
Uite, aici era cantina, aici barul. Colo, cinematograful care a ars. Iar dincolo – și interlocutorul îmi arată o clădire mare în paragină, școala profesională.
Povestitorul a prins nouă ani de mină, dar are nostalgii cât pentru o viață, căci a crescut în Altân Tepe.
”Să vă zic ceva, doamnă. Noi, aici, eram mai bogați ca orășenii”
Ridică din umeri și se urcă într-un buldo mic, cu care face curat într-un grajd. Se ocupă de animale acum, de-aia n-a plecat. E dealtfel unul dintre puținii foști mineri care s-a reprofilat și care a ales să rămână pe Dealul de Aur, așa cum e el, părăsit și fără speranță.
Nu, nu fără speranță. Speranță e întotdeauna. Nu că s-ar redeschide mina, deși mai e cupru de extras pentru încă vreo 200 de ani. Nici că or să vină bani din eoliene.
Speranța că, nu știm cum, nu știm când, dar poate există minuni. Una s-a întâmplat chiar cât eram acolo: am văzut cel mai frumos apus de soare.