La marginea Tulcei, ferit de priviri indiscrete de o clădire care găzduiește un salon de evenimente, se află un loc în care se fac multe și despre care se vorbește puțin. Este locul care, cel mai probabil, a pus, în ultimul an, Tulcea pe harta orașelor cu adevărat importante. Nu într-un clasament al târgurilor de Crăciun, nu în topuri cu ierarhii turistice cumpărate, ci, mult mai important, pe lista oamenilor al căror cuvânt contează.
Recent am participat la reuniunea Biroului Forumului Femeilor Parlamentar al Adunării Parlamentare a Mediteranei. Online, pentru că nu este totul despre deplasări în locuri exotice, nu pentru asta există aceste organizații, ci pentru a face lucrurile să se miște. Iar Adunarea Parlamentară a Mediteranei chiar a avut un rol important în ceea ce se se întâmplă la Tulcea.
Le-am vorbit și colegilor mei din PAM despre ceea ce facem noi aici de aproape un an de zile și, din nou, am simțit că România se bucură de respect. Și pe bună dreptate, pentru că merită asta.
Mai puțin spre deloc cunoscut în Tulcea și în țară, la marginea orașului se află cel mai important hub umanitar și logistic pentru ajutorarea Ucrainei. De peste 11 luni, din primele zile ale războiului, pe aici trec ajutoare vitale pentru tot sudul țării vecine. În aproape un an, de aici, de lângă noi, discret și fără ceremonii televizate au plecat peste 500 de camioane cu ajutoare, milioane de rații de mâncare ce asigură necesarul uni familii pentru cel puțin o săptămână, haine, medicamente, echipamente de supraviețuire și nenumărate altele. Este un efort umanitar fără precedent și un semn de solidaritate cum rar se vede prin părțile noastre.
Aud, de când ne-am implicat în povestea asta, voci care ne ceartă pentru că vrem să facem bine. Că îi ajutăm pe ucraineni, dar nu ne pasă de ai noștri. Dincolo de faptul că este absurd să fii tras de urechi atunci când faci bine, oricui, celor care ne critică le scapă un amănunt: în sudul Ucrainei, în fostele raioane Bolgrad și Ismail, se vorbește foarte mult românește. O limbă română pură, curată, deseori fără urmă de accent. NU ne pasă de ai noștri? Ba da, și încă foarte mult.
Dar chiar și dacă la nord de Dunăre nu s-ar afla decât străini, tot n-am avea dreptul să ne oprim din ceea ce facem. Pentru că nimeni care își binemerită apelativul de om nu poate sta indiferent la atâta suferință. Nimeni.
Hub-ul umanitar din Tulcea, despre care se vorbește puțin, dar care face atât de multe, nu ia nimic de la gura concetățenilor noștri. Nu este finanțat de către statul român, nu folosește resurse bugetare. La început a funcționat datorită donațiilor oamenilor inimoși din România și din multe țări ale Europei. Acum, mult mai organizat, funcționează datorită donațiilor generoase și datorită implicării unor organizații importante la nivel mondial.
Mi-aș fi dorit ca povestea asta să dureze mai puțin. Mi-aș fi dorit ca după o lună-două să putem închide hub-ul, nemaifiind nevoie de el. Asta ar fi însemnat că războiul s-a terminat și că românii, ucrainenii și rușii de la nord de Dunăre se pot întoarce la viețile lor normale. Din păcate, nu așa s-a întâmplat și, tot din păcate, sfârșitul ororilor pare destul de îndepărtat.
Am putea să nu facem nimic. Să asistăm pasivi la dramele celor de peste graniță. În definitiv, le avem și noi pe ale noastre, nu? Dar asta nu ne-ar deosebi prea mult de cei care au provocat acest dezastru umanitar. Să nu faci nimic, atunci când poți să faci bine, e de neiertat.
Se va împlini, în curând, un an de când, în Tulcea, facem lucruri bune pentru a-i ajuta pe cei aflați la ananghie. Mi-aș fi dorit să se termine mai repede, dar pare că nu ține de noi. Acum, nu noi scriem istoria. Dar, măcar, putem să o facem suportabilă.