I se spune Yogi. Da ca ursului ăluia mare și simpatic din desenele animate ale Hanna Barbera, care trăiește într-un parc național și are mereu treabă cu turiștii. Exact așa e și Yogi: mare, are privirea unui urs care nu știi dacă vrea să te înghită sau doar se uită prietenos la tine, trăiește într-o rezervație naturală, în Delta Dunării, și are treabă cu turiștii. Sau, ar trebui să spun că ar vrea să aibă și anul ăsta treabă cu turiștii, dar nu ține totul numai de el.
L-am cunoscut pe Yogi la începutul anului, în martie. Eram în Dunavățu de Jos, în curtea pensiunii lui. Care, da, se cheamă „Pensiunea Yogi”. Rămăsesem, împreună cu regizorul pariziano-tulcean Iulian Furtună ca să mai filmeze câteva cadre. Nu știam exact unde și ce. Câteva cadre. Ceilalți trei prieteni ai noștri, împreună cu care veniserăm de la Tulcea, cu ajutoare pentru refugiatele ucrainence care stăteau la Yogi, trebuiseră să plece înapoi, dar Iulian simțea că mai are nevoie de niște imagini. Am făcut bine că am mai rămas, pentru că altfel nu aflam, de fapt, povestea.
O neînțelegere cap-coadă
Când plecaserăm spre Dunavățu de Jos, cu una dintre mașini plină cu alimente și alte produse luate din depozitul umanitar de pe Viticulturii, știam doar că acolo, în ultimul sat de pe malul drept al brațului Sfântu Gheorghe în care se mai poate ajunge pe șosea, sunt 13 refugiați ucraineni, 5 femei și 8 minori, care nu au nici de unele, de-abia au ce mânca, copiii nu au medicamente, iar cei foarte mici dintre ei nu au nici măcar pamperși. Părea ciudat, pentru că Goro și Cristina mai fuseseră acolo cu doar o săptămână înainte, tot în urma unui apel disperat, și duseseră și alimente, și pamperși și produse de igienă…
Informația complementară era că bietele femei și bieții copilași sunt aproape captivi în pensiunea unui nebun, care i-a luat din Isaccea și i-a băgat la el în pensiune ca să profite de generoasa ofertă a statului român, care tocmai anunțase că va da bani tuturor celor care cazează și hrănesc refugiați.
Ajunși la Dunavăț, nu prea am înțeles, de fapt, care e situația, pentru că doamnele și copii nu păreau deloc lihniți, în pensiune era cald, nu părea să-i țină nimeni cu forța. Când li s-a propus să se mute într-un centru de primire din Tulcea, într-un cămin de liceu, n-au găsit deloc asta ca pe o soluție salvatoare. Noi nu vorbeam ucraineană, ele nu vorbeau românește, air engleza le era adeseori mult mai străină decât nouă. Nelămurire totală.
Noroc cu Iulian, care a vrut el să mai tragă niște cadre.
Primul contact cu ursul din Dunavăț
Mergând în urma camerei lui Iulian, am ajuns în altă parte a curții pensiunii, trecând pe lângă o doamnă care vorbea la telefon. În românește. Era Camelia, soția lui Yogi. Aveam să aflu asta, însă, mult mai târziu. Camelia încerca să înțeleagă de la conlocutor, cine a cerut mai multe ajutoare și ce plângeri au mai existat, pentru că, de fapt, cămara era plină, nimeni nu ducea lipsă nici de mâncare și nici măcar de scutece de unică folosință.
Absorbit de vizorul camerei, Iulian a trecut mai departe, fără să sesizeze discuția. Eu, care ascultasem o parte din ea, mai mult m-am strecurat. Simțeam deja că suntem un soi de intruși și că ceva, totuși, nu e ca în poveștile care ni se spuseseră prin intermediul Google Translate.
În cele din urmă am ajuns în bucătăria amenajată în fostul garaj de sub casa în care locuiesc Yogi, Camelia și cei doi copii ai lor. Acolo, alături de câteva dintre refugiate, care găteau, și filmați de Iulian, stăteau, la masă, Yogi și finul lui. M-am strecurat, cum am spus, și am tăcut. Yogi preluase cumva discuția de la Camelia și vorbea acum la telefon cu aceeași persoană. Ascultându-l, mi-am dat seama cât de profundă este neînțelegerea.
Văzându-l pe Yogi, înfierbântat după o zi de muncă, văzându-i privirea despre care vorbeam la început și având informația eronată că e cam iute la mânie, am stat mai mult lipit de perete, căutând din priviri ieșirea. Deși nimeni nu făcuse nimic rău, până la urmă.
A fost printre primii la graniță, să ajute
După ce a terminat de vorbit la telefon, am îndrăznit să explic și partea noastră de poveste. Între timp, văzusem și eu cămara, plină cu conserve și alimente și pamperși, provenind clar din depozitul tulcean. Deci nu fusese nici o urgență, nici un pericol de înfometare. Poate foarte multă disperare, poate nevoie de atenție.
În primele zile ale războiului din Ucraina, atunci când au început să vină valurile de refugiați în România, Yogi s-a urcat în mașină și s-a dus la Vama de la Isaccea. Și nu s-a întors de acolo cu mâna goală.
În primele zile, fix la început, când nimeni nu anunțase că va da vreun ban pentru cazarea refugiaților, Yogi și-a umplut casa și pensiunea. 40 de oameni au stat la ei în zilele alea de spaimă cumplită. Și, am să repet, n-o făcea pentru bani, pentru că nimeni nu vorbea de bani atunci. De ce-a făcut-o? Poate că asta este nebunia despre care vorbeau unii. O nebunie pe care am văzut-o la mii de oameni în februarie, martie, aprilie și așa mai departe.
Încă de atunci Yogi a făcut chetă printre vecini și prieteni, a strâns bani și a cumpărat alimente și ce le mai trebuia unor oameni fugiți din calea bombelor cu foarte puține lucruri la ei. Dacă ajuți, ajuți până la capăt.
După ce primul val de refugiați adăpostiți de Yogi s-a împrăștiat care-ncotro, n-a renunțat la idee. Cum v-am mai spus, atunci când am fost prima dată acolo, în pensiunea stăteau 13 femei și copii. Și au stat ceva vreme.
Să n-aștepți nimic de la statul român!
Yogi e arhitect. A muncit mult afară, mai ales în zona construcțiilor. Cu parte din banii strânși a cumpărat nu de foarte mulți ani, casa și pensiunea de pe malul canalului Dunavăț. Da, curtea lui coboară până la canal, dându-i posibilitatea ca de acolo să plece cu o barcă în Deltă sau spre Razelm. Probabil că asta s-a gândit și el atunci când a investit în două bărci de câte 10 locuri cu care să plimbe turiștii.
În martie, lângă casă, pe o platformă de beton, era un cort mare. Acum este o construcție din lemn, aproape finisată. A investit și-n asta, aproape. Jumătate din cât a investit în bărci. Totul cu gândul că, la un moment dat își va și recupera investiția, din turism. V-am mai spus: ca și tizul lui american, Yogi are treabă cu turiștii.
N-a investit, însă, din banii câștigați sau primiți de la statul român pentru că a cazat și hrănit refugiați. A investit din banii lui, munciți de el.
Statul român a dat… A dat prea târziu. N-a dat nimic atunci când era nevoie. Spune că dă acum, poate pentru că refugiații au început să plece, poate pentru că nu mai sunt cazați în pensiuni și hoteluri, poate… Statul român nu dă, statul român doar spune. Și mai vrea și impozit pe banii ăștia. Nu știu dacă pe ăia pe care nu i-a dat, sau pe ăia pe care spune că ar vrea să-i dea, spune azi Yogi.
Din martie am mai trecut de câteva ori pe acolo. Ultima dată acum, la început de iulie, ca să văd nu dacă mai sunt refugiați la Yogi, pentru că bănuiam că nu mai sunt, ci ca să văd ce urme a lăsat experiența asta.
În prima lună în care a adăpostit refugiați, Yogi și-a încălzit pensiunea cu ajutorul aparatelor de aer condiționat, pentru că centrala lui pe peleți avea o mică problemă. Scumpirea energiei electrice începuse deja de la sfârșitul toamnei, dar nici la peleți nu se stătea mai bine: prețul se dublase în martie față de ianuarie.
12.000 de lei l-au costat pe Yogi numai facturile la energia electrică. 12.000 de lei pe care, întorcând vorba președintelui nostru, i-a dat, nu i-a luat. E doar o parte din cheltuiala pe care a făcut-o timp de mai bine de trei luni.
Din primele 40 de milioane de euro primite de la UE pentru criza refugiaților, statul român a plătit orele suplimentare ale angajaților ISU, Poliției de Frontieră și vameșilor și costul combustibilului consumat în acțiunile de la frontieră. La Yogi și la ceilalți ca el n-a juns nici măcar un eurocent.
Măcar turiști să fie. Și nu sunt
Când stai într-o zonă de frontieră, ai avantajul că poți fi printre primii care pot ajuta, fără să te gândești la recompense sau la cât va ajunge să te coste omenia. Mai ai, de asemeni, avantajul că cei care locuiesc la sute de kilometri distanță știu mai bine decât tine ce se întâmplă în curtea ta, pe Dunărea care-ți curge prin spatele casei.
Yogi lucrează împreună cu soția sa la pensiune și mai are un angajat, pe care nu-l plătește rău. În ultimele luni n-a încasat de la turiști nici măcar banii care i-ar fi trebuit ca să acopere salariul acestui unic angajat. Și nu pentru că ar fi turiștii zgârciți. Nu sunt. Da, exact, nu sunt turiști.
La fel de speriați de bombe ca refugiații, înspăimântați de fake-news-urile care copleșesc media centrală, turiștii nu se înghesuie anul acesta în Deltă. Pentru că e război, cad rachete, urcă minele până înspre Viena și cine știe ce alte bazaconii pe care le aud sau le citesc, uneori cu surse „credibile” provenind chiar din zonă. Oameni care vor să fie interesanți, care vor să apară la televizor sau naiba știe ce motive au pentru a povesti un război care aici nu se întâmplă.
Yogi nici măcar n-a scos prelata de pe una dintre bărcile pe care le-a cumpărat. N-a vut de ce. Până acum n-a făcut decât trei curse în Deltă: una cu 6 turiști, una cu 8 și ultima, la începutul lui iulie, cu 10. Atât.
Era week-end când am fost acolo, săptămâna trecută. Și, în ciuda faptului că la Dunavățu de Jos se ajunge cu mașina, deci poți să mergi și doar pentru un sfârșit de săptămână, în pensiunea lui Yogi nu era niciun turist.