Pe o terasă din orașul lusitan Porto – e o seară caldă și parfumată, așa cum numai nopțile portugheze pot fi – îi ascult pe vecinii de la masa alaturată cum cântă. E o adunare pestriță, formată în special din brazilieni emigrați, dar și câțiva nativi din Porto. E o seară obișnuită, dar cu o atmosferă de sărbătoare, petrecerea ad-hoc se generalizează și intru în vorbă cu un portughez – să aibă spre 50 de ani – care mă întreabă de unde sunt. România, zic. Face o pauză. Sunt obișnuită cu asta: în funcție de țară, urmează o reacție prietenoasă sau rezervată. Dar acum pauza e ciudat de lungă, omul se uită fix si pare că se gândește la ceva. Apoi chipul i se luminează și exclamă: Romania!!! Steaua! Que partida, mama mia!!!! E porteiro… como ele defendeu! Qual o nome dele? Realizez depre ce vorbește. Duckadam, răspund, siderată. Sim, sim. Râde cu toată fața. ”Beber amigos para o jogo em Sevilha. Soberbo, felicitar!
Să fii într-o vacanță în 2020 și să te felicite un portughez pentru un meci jucat în Sevilla, în 1986, asta da performanță! Pentru românii care au trăit uimitoarele momente ale Finalei Cupei Campionilor Europeni din Spania, fie că erau microbiști sau nu, victoria Stelei în fața favoritei FC Barcelona a rămas punctul de referință al istoriei fotbalului românesc. Dar, se vede treaba, nu numai pentru români.
Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni. Au jucat în alb, iar echipa figura în programele meciurilor drept ”Steaua de Budapest”
Până la finala de la Sevilla, Steaua, antrenată de Emerich Jenei, cu secund Anghel Iordănescu, a jucat patru meciuri: cu danezii de la Vejle Boldklub, cu Honved Budapesta, cu finlandezii de la FC Kuusysi Lahti și cu belgienii de la Anderlecht.
De cealaltă parte, Barcelona avusese adversari mai puternici: Sparta Praga, FC Porto, Juventus și IFK Goteborg.
Înainte de meci, oficialii Stelei au fost înştiinţaţi de UEFA că jucătorii români nu pot evolua în echipamentul tradiţional, roşu şi albastru, acestea fiind culorile folosite și de FC Barcelona, considerat club gazdă. Într-un final, a fost aleasă culoarea albă, total neobişnuită pentru jucători, dar şi pentru suporterii stelişti.
Pe 5 mai a fost plecarea către Sevilla. Echipa, oficialii și nouă avioane cu suporteri. 1.200 de lei costa biletul la meci plus prețul transportului, deci cam jumătate dintr-un salariu mediu de la acea vreme.
Jucătorii şi-au luat rudele şi, la decizia Armatei, echipa a plecat la Sevilla cu tot cu mâncare şi bucătar. În cele două nopţi petrecute acolo, nu s-a prea dormit. Era deja o căldură sufocantă, erau emoții, tensiune, iar steliștii aveau și-un alt motiv de îngrijorare. Suspendat din cauza unui al doilea cartonaș galben, luat în semifinala cu Anderlecht, căpitanul Tudorel Stoica nu putea juca finala.
Dar Emeric Ienei a găsit soluţia. Ciudată și eficientă. Când spaniolii credeau că știu tot sistemul de joc al Stelei și că nimic nu-i mai poate surprinde, în teren a intrat rezerva surpriză: în minutul 75 Lucian Bălan a fost înlocuit de Anghel Iordănescu, antrenorul secund, pe care nimeni nu-l mia văzuse jucând de ani buni.
Dar mai exista un motiv de stres si supărare: în toate programele tipărite, care ajunseseră deja la spectatori, echipa din România era trecută drept Steaua de Budapest. Singura modificare care s-a putut face, sub presiunea delegației române, a fost doar pe tabela de marcaj: Steaua de Bucarest juca finala cu Barcelona.
Povestea zilei de 7 mai 1986. Final de meci de infarct. Nea Imi era pregătit pentru penalty-uri
7 mai 1986. Pe un stadion arhiplin, suporterii catalani, veniţi cu zecile de mii de la Barcelona, întrețineau o atmosferă incendiară. Steaua Bucureşti era susţinută doar de un grup de vreo 1.200 de suporteri, norocoși ai regimului.
La ora 20:15, a răsunat fluierul arbitrului. În cele 90 de minute, tensiunea a fost uriașă și fazele fixe, şuturile pe poartă, cursele, îmbrâncelile s-au împărțit în mod egal. La fel au trecut şi cele două reprize de prelungire.
După 120 de minute de joc, calm, Emeric Ienei a scos din buzunar o hârtie atent împachetată, de pe care a citit numele primilor doi executanţi ai loviturilor de departajare: Majearu și Boloni.
S-au oferit apoi Lăcătuş şi Balint. De-abia împlinise 22 de ani, cu o lună înainte de finală. Cocoș și arogant, Marius Lăcătuș spusese înainte de meci că el va înscrie primul gol al finalei. Și exact asta a făcut, trimițându-l pe Urruticoechea după semințe. Al doilea marcator al Stelei și al meciului a fost Balint, puștiul de 23 de ani, care tot sezonul fusese mai mult rezervă strategică, intrând pe finalurile de meci și liniștind tribunele și tabele cu unul-două goluri.
Tensiunea pe stadionul ”Ramon Sanchez Pizjuan” a atins cote maxime după primele șuturi fără gol. În România, milioane de oameni și-au ținut răsuflarea. Spectaculos, Duckadam apărase o lovitură, pe a doua, dar nimeni nu putea intui ce va urma.
Magia unei seri în care toți românii au fost în extaz
Magia din seara de 7 mai 1986, de la Sevilla, a stat în mânuşile și-n inspirația lui Duckadam.
Șiiii …apără Duckadam! Inimile băteau să se spargă. Și, din nou…„Apărăăăăă Duckadam!
In transmisiunea directă de la TVR, comentatorul Teoharie Coca Cosma a izbucnit, o dată cu milioanele de români din fața televizoarelor. ”Suntem finalişti! Am câştigat cupaaa! Cupa Campionilor Europeni este la Bucureşti!”, striga cu toată fiinţa comentatorul.
Minunea de la Sevilla, aşa a rămas în mentalul colectiv seara din 1986. La Bucureşti, petrecerea a coborât în stradă – mii de suporteri au plecat pe jos, spre aeroportul Otopeni, să îşi aştepte eroii.
Până a doua zi de dimineaţă, la terminalul Sosiri erau deja peste 30.000 de suporteri. Se cânta, se aruncau flori, se aplauda. A fost un vis devenit realitate.
Penalty-urile, povestite de portarul Helmut Duckadam, supranumit ”eroul de la Sevilla”
Primul: Alexanco
”M-am uitat îndelung la el, l-am privit direct în ochi, încercând să ghicesc unde va șuta. L-am simțit puțin nehotărât și mi-am ales colțul… pe cel din dreapta mea.
Când l-am văzut îndreptându-se spre minge știam deja că în dreapta va trage și am plonjat decis.
Am apărat.
Al doilea: Pedraza
Pe el nici nu l-am mai privit în ochi. Nu mai era nevoie. Din acest moment a început războiul psihologic dintre mine și jucătorii spanioli.
Acum, încercam să ghicesc ce găndesc ei, și am înțeles că ei erau convinși că nu mă pot aștepta la un nou șut în dreapta după cel apărat.
Așa că m-am dus tot în dreapta. Și iar am apărat!
Al treilea: Pichi Alonso
Stăteam cu spatele, pe iarbă, mă concentram pentru următorul 11 metri al meu. Nu am văzut golul lui Lăcătuș.
Mă întrebam în clipele alea dacă se vor încumeta să șuteze în stânga sau încearcă iar dreapta, bazându-se pe convingerea mea că nu poți trage trei șuturi consecutive în același colț.
Tocmai pentru că nu se putea, Pichi Alonso a tras tot în dreapta mea, iar eu tot acolo m-am dus.
Al patrulea penalti: Marcos
El trăia deja cu convingerea fermă că eu prefer dreapta și că nu plonjez decât într-acolo. Ratările coechipierilor săi fiind puse doar pe seama șansei mele. Asta și doream.
Vă spun sincer că șutul lui Marcos era pentru mine 200 la sută în stânga. Unde am și plonjat chiar în secunda când el lovea balonul.
Așa se face că am reușit să apăr și al patrulea penalty.”