Mă rog, o expresie. O figură de stil. Nu prea le cutreieram, că nici nu mă lăsau, nici n-aveam timp. Eram copil cam cuminte, prea cuminte, învățam, n-aveam mereu vreme de distracție. Dar prin pădure tot m-am plimbat de multe ori. Nu aveai nici o problemă pe timpurile alea, puteai să hălădui singur peste tot, nu îți era frică de urși sau de mistreți ca acum. Ehe, vremuri.
Copil fiind, am crescut în buza pădurii. La deal. Cuvîntul cheie în acest agregat narativo-retoric este “deal”. Comuna Telega, județul Prahova. În inima Munteniei, cum ar veni.
Drept pentru care și acum, la zeci de ani de cînd nu mai locuiesc efectiv la Telega, am o reticență instinctivă pentru tot ce e drept, lipsit de vîrfuri, coame, plaiuri și livezi. Nu-mi pot stăpîni pornirea, strîngerea de inimă. E ceva atavic.
Deși teoretic am semne fizice evidente că aș cam avea ceva sînge de tătar prin vene – long story, nu stau să vă împui capul acum – totuși, din punct de vedere cultural sînt un muntean al naibii de muntean. Îmi repugnă cîmpia, numa-numa.
Lumina e diferită. Vegetația e diferită. Căldura e diferită. Pînă și mirosurile sînt diferite.
Nu mai vorbesc de apă – nebăubilă, după umila-mi părere de copil învățat cu apa de munte, venită pe conductă hă-hăt, încă de sus de la lacul de acumulare de la Doftana. Și apa de la fîntînă la noi are gust diferit de cea de cîmpie. La noi e apă cu gust de apă. Prin alte părți e apă cu gust de baltă, stătută, coclită, leșioasă, rea.
Pe scurt: aici mă simt acasă. Aici e bine. Dealul îmi produce unduiri vizuale liniștitoare, plăcute ochiului și cugetului. La cîmpie mă simt străin, venetic.
Ce caut eu aici? De unde țîșnește crocodilul? Dar anaconda? Nu e bine, dom’ Palada. Nu e bine. Hai înapoi acasă. Hai la ale tale. La aluni, la jugaștri, la frasini și la sunătoare.
De ce vă spun asemenea chestii plictisitoare legate de biografia-mi deloc impresionantă? Pentru că, paradoxal, vreau să vă vorbesc despre Dobrogea. Despre pămînturile copilăriei voastre. Privite prin ochii copilului de la deal, aproape de la munte. Prin ochii veneticului de mine.
Prima mea experiență cu Dobrogea a fost inevitabil, cu litoralul. Însă a fost una scurtă. La mare cînd eram copil am fost o singură dată.
Nici nu prea îmi mai aduc aminte cum a fost, ce am făcut. Pe urmă am mai ajuns prin adolescență, dar tot rar, nu ca alți colegi de-ai mei. Ei se duceau la mare. Eu mă duceam la munte, să bat Bucegii și Piatra Craiului cu rucsacul în spinare și cu bocancii de munțoman, prin locuri unde se sparie gîndul.
La mare am fost de puține ori. Și nu mi-a plăcut. Chinuite amintiri. Nu m-am distrat deloc.
Apa îmi repugna. Zvîrcoleala turistico-mermelitoare îmi repugna. Îmi repugnau cearșafurile și nisipul care-ți intra în chiloți și în ochi și faptul că era o viermuială de prea multă lume, care făcea eforturi prea evidente să se distreze.
Ceva șerpilian, șopîrlian, ca o mare plajă de iguane stătute și solemne care-și încălzesc solzii la soare. Plus că era prea cald. Plus că…
Plus că toate. Eram copil de la munte venit la mare. Yuk. Mă simțeam cam cioban, deși n-am avut niciodată în neam ciobani – doar sondori și dulgheri și cosași.
Ce caut eu aici? Pe cît de natural mă simt la munte, pe crestele abrupte ale Pietrei Craiului, pe atît de stingher și de nelalocul meu mă simt pe litoral.
Ceva îmi pute, ontologic vorbind. Nu sînt de acolo. Nu am ce căuta acolo.
Dincolo de sărăcia aia de viermuială de la Mamaia, ce-mi mai amintesc în relația mea din tinerețe cu Dobrogea a fost cea cu peisajul. Era altfel. Era șui. Era vag amenințător. Cu totul altfel decît știam eu că trebuie să fie.
De ce nu sînt păduri? De ce e aproape drept? De ce e așa de uscat și de aspru pămîntul? Prea multe lanuri. Prea multă uscăciune.
Și sărăcia parcă e altfel. Prea mulți ciulini. Vegetația nu e moale, înțeapă, are ceva cu tine, vrea în mod dinadins să-ți facă ceva, să te înțepe, să te julească, să te străpungă. Nu bun, dom’ Palada. Nu bun. Hai înapoi acasă, la frasinii tăi.
Preocupări de antropolog pe persoană fizică. O acută relație cu alteritatea.
Una din primele alterități pe care le-am trăit, chiar înainte să merg la București, la facultate, să mă desprind din dealurile natale și să mă scufund în jungla de beton și de foșgăială urbană.
Altă poveste.
Am descoperit Dobrogea cu adevărat de-abia cînd mi-am luat mașină și am început să hălădui de nebun prin țară, după ce-am împlinit treizeci de ani.
Mare descoperire. Malul Dunării, de la pod de la Cernavodă pînă la pod la Hîrșova, pe sub malul acela înnebunitor de nisipos și de abrupt și de frumos. Drumul spre Medgidia, pe care am ajuns s-o cunosc, făcînd cercetări sociologice într-o vreme în acel oraș.
Și de acolo spre Constanța ori spre străfundul Dobrogei de sud, spre Adamclisi și spre Ostrov și spre Negru Vodă și spre Vama Veche.
Sărace pămînturi. Pline de ciulini, de vegetație de stepă, de salcîmi.
Dar și de prigorii, acele păsări total necunoscute nouă la Telega, stoluri stoluri de orătănii mici, cu cioc drept, înveșmîntate în cele mai hipioate și mai apocaliptice și mai psihedelice pene cu putință. Nu știu cum de a apărut prigoria, dar tare mă bucur că există pe fața pămîntului.
Prima mea experiență bună cu Dobrogea a fost în zona de sud, în interiorul județului, nu pe litoral.
M-am simțit în continuare străin. Dar am început să întrezăresc frumusețea aspră, săracă, solară a locurilor. M-am simțit scit, călărind Subaru de 200 de cai putere.
M-am simțit Geo Bogza, deși nu-i știam decît poeziile, încă nu aflasem că a scris cu dragoste despre Dobrogea.
„În orice ţară ar fi fost să ajung, de orice forme ale vieţii aş fi fost înconjurat, gândul – iar apoi întreaga mea fiinţă – s-a întors de fiecare dată în Dobrogea la praful şi mărăcinii ei, la vântul ei de stepă, la chipul ei teluric şi generos. Oriunde m-aş fi aflat, dorul de ea mă ajungea în cele din urmă.
Dobrogea! Dobrogea! Pe fata aceasta ciudată, fiică de rege get şi de dansatoare tătăroaică, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu picioarele goale în ţărână.”
Geo Bogza, acest țăran de la noi de la Telega, din satul de peste deal, din Buștenari. Geo Bogza, acest muntean care a descoperit splendoarea șuie a Dobrogei și căreia i-a închinat imn de dragoste, în isteria sa de isteric pătimaș. (A fost, a fost, stați voi liniștiți. Geo Bogza a fost unul din marii isterici ai literaturii române).
Iaca așa și eu, țăran de Telega, simțeam pe persoană fizică ceea ce simțise și Geo Bogza pe persoană stelară cu trei generații înaintea mea. Doar că nu știam să mă exprim ca dînsul, fiind de fel mai inginer, mai sociolog.
Știți voi bancul acela cu inginerii. Care e asemănarea dintre un inginer și un cîine? Au ochi inteligenți, dar nu știu să se exprime.
Și eu cam la fel. Un inginer mai social, dar tot cu matematică, cu procente, cu asprime cantitativistă. Mai greu cu cuvintele.
Însă adevărata lovitură sub centură pe care am primit-o de la bestia de Dobroge, această fată ciudată, fiică de rege get și de dansatoare tătăroaică, ascunzîndu-și sînii arămii sub salba de bănuți de aur, am încasat-o cînd am trecut granița județelor și cînd am intrat prima dată în Tulcea.
Greu mi-a fost pînă am ajuns la voi. Tîrziu am ajuns.
Aveam aproape patruzeci de ani cînd am dat cu nasul pentru prima dată de frumusețea județului Tulcea, adică a Dobrogei de Nord, total diferită de cea a județului Constanța, adică a Dobrogei de Sud.
De-abia cînd am dat cu nasul de pădurile de tei de la Babadag, de-ți mută mintea din loc cît de bine pot mirosi primăvara tîrziu,
și de culmile Munților Măcinului întrezărite în depărtare, momeală pentru băiatul de mine crescut la munte, hai, vino, calcă-ne, călătorește-ne, sîntem munți, avem creste,
și de asprimea istoriei sterpe, tăvălită de vîntul Pontului Euxin, de la Histria (da, știu, aia e în Constanța; însă în mintea mea mitică, descoperind-o mai tîrziu, tot în Dobrogea de Nord e pentru mine),
și de răvășitoarea cetate de la Enisala, unul din cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată, și în țară, și în străinătate, am și furat flori de acolo, niște flori galbene, de stepă, încercînd să le aclimatizez aici la mine la Telega, nici o șansă, nu s-au prins, deși le-am pus bolovan de calcar la rădăcină,
și de drumul de la Tulcea spre Galați, prin lunca Dunării, cînd mai pe sus, cînd pe marginea Dunării,
și de trecerea prin pădure, pe drumuri forestiere, de la Niculițel pînă la Izvoarele, una din amintirile memorabile ale unei memorabile călătorii pînă la Tulcea,
și de cîmpurile imposibil de înflorite de la Ciucurova, maci amestecați cu un soi de leguminoasă sălbatică imposibil de purpurie, nu știu cum îi zice, dar e superbă sărăcia aia de buruiană,
și de impunător de nepămîntenele păduri de eoliene care străjuiesc drumul de la Hîrșova spre Tulcea, clipind din ochii ăia roșii ai lor, de zici că sînt sute de roboți monstruoși din The Iron Giant, mai ales dacă mergi noaptea sau pe ceață, cum am făcut-o eu, bătînd drumul de mai multe ori,
și de satele lipovenești înșirate pe malul brațului Sfîntu Gheorghe pînă pe malul Razelmului, cu sărbătoarea de la Jurilovca și cu casele vopsite în albastru de la Mahmudia,
de-abia atunci inima mea a rămas cu adevărat în Dobrogea.
Cu adevărat și pentru întotdeauna mi-a rămas la Dobrogea.
Și de-abia atunci sufletul meu de copil crescut la munte a înflorit și a izbucnit și a zis: au păduri ăștia pe aici! Nu e Dobrogea aia pe care o știam eu pînă acum, doar cu prigorii și cu stepă! E altfel de Dobroge! Au și munți! Au și coaste! Doamne, ce descoperire, ce surpriză…
Uite așa a făcut sufletul în mine cînd am descoperit Dobrogea de Nord. Adică Tulcea.
Și încă n-am povestit nimic nici de orașul Tulcea. Nici de Deltă. Alte amintiri. Alte nostalgii. Poate altădată, că deja s-a făcut tîrziu și articolul prea lung.
Drept pentru care mă înfățișez înaintea ochilor voștri de tulceni să-mi declar iubirea față de locurile voastre.
Să vă spun că eu, om de la munte, etern reticent la tot ce e stepă și cîmpie și apă și baltă și șerpi și țînțari și nisip care-ți intră în chiloți și în ochi, am prins drag tîrziu de tot în viață de meleagurile voastre, sărace din păcate dar frumoase din fericire.
De zidurile voastre scunde de piatră de prin sate.
De minaretele care se întrezăresc printre turlele bisericilor. De salcîmii și de teii voștri. De coastele voastre de deal pe care, în mod paradoxal, le aveți și voi, deși în mintea mea Dobrogea e ceva drept, stepă scitică.
Dragilor, am venit să-mi mărturisesc iubirea față de Tulcea.
N-am ce face, trebuie să recunosc. Deși sînt de la Telega, de la frasini și de la gherghini și de la sunătoare, din inima Munteniei, mi-au căzut cu tronc locurile voastre. Greu, tîrziu. Dar mi-au căzut.
În nemernicia mea, ca un muntean reticent, trebuie să mă recunosc învins. Învins de farmecul Dobrogei voastre.
Atît declar, susțin și semnez,
Al vostru,
Mirel Palada,
muntean de la Telega care urăște nisipul în chiloți la mare.
Și șerpii.
Și balta.
Și țînțarii…
Mirel Palada este sociolog, directorul institutului Sociopol