Statul român punctează bine în Europa, lunile astea. Mai marii lumii îl mângâie pe burtă pe al lui Ciucă și pe crosa de golf pe al lui Carmen: „Bravo, băi băieți! Ce treabă bună faceți voi cu refugiații ăia din Ucraina…”. Dar, ce să vezi: nici burta unuia și nici crosa celuilalt și nici măcar ei înșiși, ca persoane de stat și nici statul însuși nu prea au făcut mare lucru atunci când s-a dat de greu. Statul român a făcut enorme datorii de omenie la cetățenii săi și se dovedește mai mult decât meschin în a le returna măcar înțelegere.
„Nu mai rezist!”
Joi seară, pe grupul de FB „Uniți pentru Ucraina” apare o postare seacă: „Începând de astăzi se plătește bacul la Isaccea și pentru mașinile umanitare”. Alături de text vine imaginea unui bon fiscal ce atestă plata. La naiba! Revoltă!
Adevărul este că din 25 februarie am mers des la Isaccea. Uneori în fiecare zi, alteori la două-trei zile distanță. Am văzut locul ăla crescând din nimic, aproape, și transformându-se într-un mic orășel. Un mic orășel la marginea micului orășel care este Isaccea însăși. Dar nu mi-am pus niciodată problema dacă tirurile sau dubele cu ajutoare umanitare plătesc tariful obișnuit pentru traversarea Dunării cu bacul.
Da, de ieri (5 mai, n.n.) și mașinile care transportă ajutoare umanitare înspre Ucraina plătesc tariful obișnuit pentru traversarea Dunării cu bacul. Am crezut în promisiunile statului român că ne va ajuta să menținem asta „free”, dar am aflat, ieri, că nu suntem eligibili. Iar eu nu mai rezist, ca firmă, să fac asta gratis. Nu mai rezist! Mai am 800.000 de lei în conturi și trebuie să plătesc salariile și impozitele către stat. 500.000. N-am fost niciodată atât de la limită. Sunt câteva virgule în hotărârea de guvern care fac imposibilă decontarea serviciilor pe care noi le-am prestat pe gratis, deși ne-au costat. Pur și simplu nu mai rezist!,
Este declarația Marei Vasilache, director executiv la Navrom Bac, operatorul privat care, din 2020, asigură transportul mașinilor și oamenilor între România și Ucraina, Isaccea și Orlovka, de pe malul drept pe cel stâng al Dunării.
Cea mai fotogenică și cea mai ignorată trecere a frontierei
Până să înceapă războiul din Ucraina, puțină lume avea habar de existența Isaccei sau de faptul că județul Tulcea Area cea mai mare graniță cu Ucraina dintre toate județele țării. Multă lume ignoră asta și acum, și e OK. Sper că nu și-a propus nimeni să bage geografie și statistici în capul oamenilor sub amenințarea armelor rusești.
Ce nu este OK, însă, este ca statul român să se încăpățâneze să dea țeapă după țeapă cetățenilor săi, care în această perioadă au făcut României, prin eforturile lor, o imagine pe care țara o merită, dar conducătorii în niciun caz.
Este ușor să mergi la Kiev să te tragi în poze electorale cu Volodimir Zelenski. Dacă au putut-o face Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu și Florin Cîțu, atunci orice alt prost o poate face.
Mai greu este să faci cu adevărat ceva, mai greu este să fii în pielea zecilor, sutelor de mii de români care, din 24 februarie încoace au luat în piept, asumat, valul imens de refugiați ucraineni, fără să aștepte ordonanțe de urgență sau hotărâri de guvern care să le explice cum și pentru câți bani trebuie să facă asta.
Cei mai mulți au făcut asta în mod natural, instinctiv, fără să se gândească la un ROI, return on Investment. De fapt, când investești omenie și empatie, ce ai putea spera să primești în schimb? În general, nimic. Iar nimicul e mai bun și mai onorant decât disprețul pe care îl oferă statul român.
Cam toată presa centrală ilustrează materialele despre migrația ucrainenilor cu imagini de la Isaccea. Sunt mai dramatice, mai puternice. Oamenii ăia, înghesuiți, coborând de pe bac unul în altul, rup inimi. Ale oricui, mai puțin ale nedrept lăudatului stat român.
N-am bani de dat, sunt un stat eșuat
România a accesat mecanismul UE de asistență financiară pentru situații de urgență provocate de migrații masive ale populațiilor alungate de războaie din țările lor. Până în acest moment, UE a virat României 390 de milioane de euro. Nu știm nici dacă e mult, nici dacă este puțin. Ăștia-s banii.
Știm doar că din primele 40 de milioane de euro de la UE statul român a ales să plătească orele suplimentare ale angajaților săi și combustibilul folosit de ISU în plus în perioada asta. Nu s-a gândit nici măcar să achiziționeze prin SEAP câteva zeci de mii de pdf-uri cu mesajul „Mulțumim băieți și fete pentru că ne-ați făcut treaba!”, adresate voluntarilor care au scos imaginea României la liman. Poate că ar fi fost o achiziție neinteresantă. Maxim 50 de eurocenți, cât să acopere TVA-ul. Ce parandărăt scoți din 50 de eurocenți? Să fim serioși.
Numai din hub-ul umanitar din Tulcea, complet ignorat de către autoritățile centrale, au plecat, până pe 5 mai, 305 tir-uri cu ajutoare umanitare pentru Ucraina. Tradus în taxe de traversare cu bacul, asta înseamnă peste 15.000 de euro.
Dar sunt tiruri venite din alte părți ale țării și lumii, sunt dubițe de 3,5 tone, sunt felurite mașini pentru care, până pe 5 mai, nu s-au plătit tarifele astea. Nu s-a plătit nimic. Zeci de mii de euro neîncasați, în numele unei cauze bune. Poate dura la nesfârșit? Nu, și iată dovada.
Culmea este că partea ucraineană încasează bani pentru fiecare mașină, fiecare tir, fiecare ambulanță și fiecare om care trece de acolo încoace. Doar că nu mai virează banii înspre firma care asigură transferul. „E război!”, spun ei.
Este adevărat: ucrainenii sunt în război cu un stat dement, agresiv și irațional. Dar, hei, la fel sunt și românii, doar că statul este al lor. Sau ar trebui să fie.