Îl știu pe Denis de…
Îl știu pe Denis?
Nu, nu-l știu pe Denis. Proprietarul unui restaurant din Vadu, la limita rezervației, probabil scump, poate nu neapărat, pe care-l văzusem de două-trei ori în viață și cu care stătusem de vorbă, însumat, vreo 20 de minute?
Nu, chiar nu-l știu. Denis și mai cum?
Dar știu un Denis. L-am cunoscut recent, de prin martie încoace. De prin cât martie nu pot să spun exact. De pe la începutul lui martie? Aia clar. Destul de foarte începutul lui martie.
Bine, mergeam zilnic la Isaccea, dar mi-ar fi luat zile să realizez că se întâmplă și Denis acolo. Mă uitam în partea cealaltă.
Doar că mi-a zis U: „Vezi că e și Denis la Isaccea. Sau vrea să meargă, a postat ceva pe FB”.
Da, OK. Face ceva show, alea-alea și pleacă repede.
Nu-l știam pe Denis absolut deloc.
De la economie la filantropie
Denis Stamatescu este, de fapt, economist. Dar, cumva, cândva, a făcut trecerea de la business pur și simplu la un alt business-ul care implica pasiune și simțuri. Gust sau, mai degrabă, gusturi. Așa a apărut primul restaurant, în Vadu. După care a apărut Moessia, în ani de construit și investit.
Și, cumva, așa a apărut și spațiul în care, din 6 martie, a început să se gătească în fiecare zi pentru refugiații din Ucraina. Aceeași nebunie care a făcut posibilă apariția unui loc precum Moessia, într-o zonă în care nimeni nu vedea nici potențialul unui astfel de restaurant și nici modul în care să-l integreze, astfel în cât să pară acolo din totdeauna și chiar puțin înainte de asta.
După cea a făcut o verificare a situației din vama Isaccea, la fața locului, Denis și-a luat câțiva angajați, a umplut o mașină cu ceea ce le trebuia pentru început, au venit în zona vămii de la Isaccea și pur și simplu s-au apucat de lucru, zi de zi.
De la 5-600 de porții pe zi, la 1.200
La început a fost mai greu de organizat totul. Oamenii veneau în valuri și veneau la orice oră se umplea bacul, uneori mai mulți, alteori mai puțini. Nimic predictibil, nimic în baza căruia să-ți faci un program sau să-ți pregătești aprovizionarea pentru zilele următoare. Gătitul în astfel de situații nu seamănă cu tihna propriei bucătării și nici nu luxul pe care ți-l poți permite pe liniște, atunci când ai terminat carnea sau cartofii sau orice ingredient, să anunți clienții că un anume fel din meniu nu mai e disponibil.
În martie și aprilie, când ne-am fi așteptat la temperaturi de primăvară, în vama Isaccea au fost și -7 grade, poate uneori chiar mai puțin. Și vânturi permanente, cum numai pe malul Dunării sunt. Asta nu i-a împiedicat pe toți cei care erau acolo, de la angajații ISU, ai Poliției de Frontieră, la voluntarii diferitelor organizații și la echipa de bucătari ai lui Denis să-și facă treaba. De dimineața până noaptea târziu se găteau și distribuiau între 500 și 600 de porții în fiecare zi. Dar atunci nu era doar Denis cu echipa lui acolo să se ocupe de mâncare. Mai erau niște greci care găteau și ei, erau mereu sandwich-uri și pachete cu hrană rece pe care le distribuiau voluntarii. Și, da erau mulți voluntari.
Acum, prin vamă mai vezi puțini voluntari, dar nici refugiați parcă nu mai sunt. Și, totuși, în bucătăria de campanie a celor de la Moessia se gătesc acum și peste 1.2000 de porții pe zi.
Vama rămâne în continuare foarte aglomerată
Chiar dacă a scăzut numărul persoanelor care fug din calea războiului din Ucraina, vama Isaccea a rămas, în continuare, foarte aglomerată. În acest moment, predomină traficul de tiruri, în ambele sensuri, dar sunt și foarte mulți ucraineni care se întorc acasă. Chiar dacă este mult mai mic, numărul celor care vin din Ucraina în România se află la cote mult mai mari decât traficul obișnuit prin acest punct de trecere a frontierei.
Traficul de tiruri este atât de mare, însă, încât a fost adus și al doilea bac pentru a se încerca o decongestionare a vămii.
În condițiile astea, cu trafic intens de ambele părți, Denis spune că nu are cum să părăsească Isaccea prea curând și că nu o va face, oricum, câtă vreme mai există sponsori dispuși să le sprijine activitatea.
Încăpățânarea de a rezista pe baricade
Și e nevoie de de sponsori, când cheltuielile ajung, în funcție de situația din vamă, la sume cuprinse între 5.000 și 14.000 de lei pe zi.
Denis a pornit cumva singur, aruncându-se cu capul înainte. Dar i-au venit repede în ajutor World Central Kitchen, Act For Tomorrow, Kaufland, BCR, Filmevent, Salvați Copiii, Lions Club și Clubul Rotary.
Mai spune Denis că sunt foarte mulți oameni care l-au inspirat, mulți dintre cei care și-au donat timpul, munca lor, produse și bani din resursele lor zilnice. „O să înșir nume cum îmi aduc aminte”, îmi spune, după care le și înșiră: Ene Ramona, Roxana Jidanu, George Rusu, Cristina Gageatu, Irina Alexandru, Cristi Mincă, Andreea Creța, Bogdan, Cătălin Nistor, Catalin Colniceanu, David, Dragos Pătrăhău, Vali Cojocaru, Vali Morărescu, Diana Pârvu.
Sunt mai mulți, toți ce i care fac posibilă existența, în continuare, a acestui proiect care se încăpățânează să reziste acolo de unde s-au retras mai toți, după ce s-a consumat entuziasmul inițial. Doar că e greu să faci față pe termen lung. Trebuie să fii destul de tare să reziști unor momente ca astea:
Cel mai mare suport l-am avut din partea Mihaelei, soția mea, și a fiilor mei Sergiu și Ștefan. Cel mic, la un moment dat, a întrebat-o pe maică-sa: mami, tati nu ne-a părăsit , nu-i așa? În 100 de zile am văzut casa cam de 8 ori. – Denis Stamatescu, iunie 2022