Ivona Beatrice Potzaichin-Rusu este fiica lui Ivan Patzaichin și președinta Asociației Ivan Patzaichin – Mila 23. Greșeala unui funcționar a făcut ca în actele de identitate, numele lui Ivan să fie trecut Potzaichin, în loc de Patzaichin. Marele campion a ales să folosească numele real al familiei sale, dar nu a corectat niciodată, în acte, eroarea funcționărească.
Sâmbătă, 18 iunie, în Mila 23, localitatea natală a lui Ivan, Ivona Potzaichin-Rusu a acordat primul interviu după 5 septembrie 2021, ziua în care, așa cum a comunicat familia atunci, „Ivan a plecat. Și nu se mai întoarce”. Mulțumim pentru încredere și privilegiu.
În dimineața asta, drumul spre Mila 23 mi se pare copleșitor. Pentru că ultima dată când am mers pe aceleași canale eram cu Ivan Patzaichin în aceeași barcă. El conducea, noi râdeam, se mai plângea că a mai dispărut un copac, încetinea brusc, să nu facă valuri la trecerea printr-un anumit loc… N-am cum să nu-mi amintesc asta, pentru că de la el am învățat drumul ăsta, care unora li s-ar putea părea destul de banal. Nimic nu era banal în Deltă, dacă erai lângă Ivan. Nimic nu e banal în Deltă, și asta am învățat de la el.
La Mila 23 se desfășoară Bibaniada de fete, un concurs de pescuit doar pentru doamne. Prima ediție a avut loc anul trecut și este ultimul eveniment al Asociației Ivan Patzaichin – Mila 23 la care a mai fost prezent Ivan.
Ajuns la Mila, mă uit imediat după Ivona. Încă nu este în zona centrală a evenimentului. Trece ceva timp până când o văd și de-abia atunci mă liniștesc. Pentru că pe ea o căutam: garanția continuității. Moștenirea.
Peste câteva ore, în curtea plină de flori a Lucicăi Buhaev, lângă casa natală a lui Ivan Patzaichin, am pășit cu Ivona în lumea lui.
Patrick André de Hillerin: Implicarea ta în Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23 a fost o știre îmbucurătoare și așteptată. Ce te-a determinat pe tine, însă, să te implici?
Ivona Potzaichin-Rusu: Ca să fiu sinceră, încă de la primele întâlniri, înainte de înființarea Asociației Ivan Patzaichin Mila 23 am fost cu tata, atunci când el a început colaborarea cu Teodor Frolu. Am fost încă de la primele brain-storming-uri și, mai mult sau mai puțin cred că am influențat decizia lui tata de a se implica în povestea asta. Pentru că mie mi-au plăcut ideile respective și am considerat că se potrivesc personalității lui. Atunci când s-a înființat asociația am devenit unul dintre membrii fondatori și, chiar dacă implicarea mea nu a fost vizibilă, am știut în tot timpul ăsta ce s-a întâmplat important în asociație.
PAH: Implicarea nu a fost vizibilă pentru cei care nu au urmărit de aproape acțiunile Asociației, pentru că, altfel…
IPR: Da, am fost alături de ei la foarte multe dintre acțiunile lor, așa este. Numai că tata avea acea personalitate foarte puternică și polariza oricum în jurul lui, iar eu, de-a lungul vieții, n-am simțit niciodată nevoia de a ieși în față, de a fi vizibilă, așa că am rămas undeva în spate.
Au fost niște lucruri, însă, anul trecut… Înainte de a muri, tata m-a impulsionat de câteva ori. Nu mi-a spus niciodată „Să ai grijă de asociație, să te implici…”, dar au fost câteva remarci de-ale lui. „Uite, eu nu pot să merg, poate poți tu să te duci…”
”Eram dulăul de pază. Ăsta era rolul meu…”
PAH: Sunt 12 ani de când s-a înființat Asociația și de când, prin proiectele pe care le face, lucrurile au început să se miște în bine în Deltă. Ce-ți vine în minte prima dată, din toți acești 12 ani? Din toată povestea Rowmania, de exemplu…
IPR: Tot ce-mi amintesc de la Rowmania, de la fiecare ediție a festivalului, este cum alergam după tata, să-l iau să mănânce. Pentru că niciodată nu avea timp să meargă să mănânce peste zi, sau seara, sau… Și, de multe ori, eu eram dulăul de pază care, atunci când mai veneau oameni care-i solicitau interviuri, filmări, voiau să facă o poză cu el, îi rugam să-i lase o pauză măcar de o oră în care să poată să meargă și el să mănânce și să se odihnească. Ăsta era rolul meu în festival…
Uite, de anul ăsta, Rowmania se va numi „Festivalul Ivan Patzaichin”. Și ne dorim foarte mult să fie la nivelul la care a fost până anul trecut. Cel puțin la acel nivel, pentru că acum îi va purta numele. Și chiar m-am gândit că rolul meu principal va trebui să fie altul, la ediția asta. Și la următoarele.
”Ultima aprobare a venit cu o zi înainte să moară. Și am apucat să-i spun”
PAH: Cum simți ce se întâmplă acum? Ca pe o povară?
IPR: N-are cum să nu fie o povară. Pentru că moștenirea lui este una grea.
Dincolo de imaginea pe care a avut-o, care, în general, a fost una ireproșabilă, dincolo de caracterul lui, de personalitatea lui, de tot ceea ce a ținut de el ca persoană, mai este și ceea ce a făcut. Și sunt foarte multe. Îți spun sincer că este foarte greu pentru mine – deși, repet, nu eram străină de ceea ce se întâmplă în asociație – să integrez tot ceea ce se întâmplă. Sunt foarte multe proiecte pornite, sunt unele pe care vrem să le pornim de-abia acum.
Există un proiect legat de locul de aici, de lângă noi (casa natală a lui Ivan Patzaichin din MIla 23, n.n.), unde dorim să construim un centru multicultural care să poarte numele lui tata. Un fel de muzeu, dacă vrei. El nu a fost gândit neapărat ca un muzeu, ci ca un loc legat, totuși, și de personalitatea lui tata. Ultima aprobare pentru acest proiect am primit-o exact cu o zi înainte să moară tata. Și am apucat să-i spun.
”Tata a vopsit gardul de la Snagov în bleul ăsta lipovenesc”
PAH: Ești născută în București. A reușit să-ți transmită dragostea lui pentru Deltă? Pentru că nu este genetic…
IPR: Da, nu este genetic și cred că nu și-a propus neapărat să-mi transmită lucrul ăsta. Dar, Delta privită prin ochii lui, si prin sufletul lui… N-ai cum să nu o o iubești.
Trăind zi de zi cu el și văzând cât de îndrăgostit e de locurile astea, cât de mult le iubește și cât de mult le prețuiește, cred că n-am avut altă șansă decât, la rândul meu, să iubesc și să apreciez locurile și oamenii de aici.
Deși sunt creștin ortodoxă de rit nou, eu mă consider pe jumătate lipoveancă. Pentru că simt că, într-un fel, aici, e o parte din rădăcina mea.
PAH: Care crezi tu că este moștenirea lui Ivan pentru partea asta de lume în care suntem acum, pentru Deltă?
IPR: Așa cum îți ziceam, el a iubit foarte mult locurile astea. Cred că fiecare dintre noi are o imagine idilică a copilăriei lui. Și eu apreciam copilăria mea la bunici, care însă nu erau cei de aici, din cauza distanței. Mai des mergeam la Ploiești, la bunicii din partea mamei, la părinții mamei. Așadar cred că toți avem această imagine, pe care ne-o dorim s-o păstrăm.
Aici chiar merită păstrată. Pentru că tradițiile, cultura de aici nu ar trebui pierdute. Bine, oamenii nu-și doresc să le piardă, numai că uneori se lasă influențați de tehnologie, de modernizare și uneori se pierd anumite lucruri care n-ar trebui să se piardă.
Uite, bleul ăsta (albastrul de deltă sau albastrul lipovenesc, n.n.)… Tata a vopsit gardul la Snagov în bleul ăsta. Asta alb, cu albastrul ăsta specific lipovenesc.
Sunt anumite lucruri care trebuiesc păstrate și cred că asta ar trebui să fie principala moștenire pe care a lăsat-o tata locurilor ăstora: conștientizarea faptului că ei trebuie să rămână… Sigur, nu trebuie să renunți la confort, dar trebuie să accepte confortul fără să renunțe la tradiție. Este o îmbinare, un mix foarte fin pe care el a încercat să-l transmită aici și mulți oameni, cred, au înțeles lucrul ăsta și l-au îmbrățișat.
Frumusețea Deltei nu înseamnă numai să vii, să vezi trei pelicani, dintr-o barcă, în viteză, și să mănânci un borș de pește și un pește prăjit. Chiar și asta, de exemplu. Bucătăria de aici, din Deltă, este mult mai complexă decât pot să-și închipuie oameni înainte să vină prima dată aici, cu gândul să mănânce un pește prăjit…
”Au fost momente în care-mi venea să mă opresc într-un plaur și să rămân acolo”
PAH: Te-ai dat cu canotca?
IPR: Oh, da (râde)… Oh, da…
PAH: Cât de bună ești la vâslit?
IPR: Ei, nu, nu sunt bună. Pentru că, na, nu sunt o performeră. Nici asta nu se transmite genetic… Dar îmi place să merg cu barca.
PAH: Dacă ar fi, ce ai alege? Să faci două zile până la Mila, venind cu canotca, sau să ajungi în trei sferturi de oră, cu barca rapidă?
IPR: Chiar vrei să mă întrebi asta?
PAH: Da, chiar vreau…
IPR: Aș veni cu barca până aici, totuși, dar aici m-aș bucura în canotcă de Deltă.
Am mers o dată, o singură dată, am fost cu tata în TID (Tour International Danubien, o expediție anuală, în care se coboară pe Dunăre, cu caiacele, de la izvoarele din Germania până la vărsarea în Marea Neagră. Ultima etapă, care are loc la finalul festivalului Rowmania, cuprinde distanța dintre Tulcea și Sfântu Gheorghe și durează două zile, participanților alăturându-se și canotcile Asociației Ivan Patzaichin, puse la dispoziția oricui vrea să aibă această experiență, n.n.). Am fost în tura până la Sfântu și nu este ușor. Mai ales în cazul în care nu faci lucrul ăsta tot timpul. Au fost momente în care-mi venea să mă opresc într-un plaur și să rămân acolo. Să aștept o barcă și să le fac cu mână, să mă ia de acolo.
Nu este ușor, în momentul în care-ți propui să mergi pe distanțe lungi. Cel puțin pentru un om care nu face asta zi de zi. Cei care se plimbă în mod frecvent cu barca, sigur, au alt antrenament.
Însă cred că Delta este mult mai frumoasă să o vezi din barcă, vâslind. Mai ales că barca asta, care are amprenta lui tata, canotca, este o barcă ușor de manevrat, e ușoară și te poți deplasa chiar în orice condiții foarte ușor. Și cre dă, așa, să mergi și să admiri peisajul, este mult mai indicat să o faci în canotcă.
PAH: Există vreun plan de viitor pentru canotcă?
IPR: Acum există un proiect, finanțat prin PNRR, pentru dezvoltarea unor trasee turistice în Deltă și sigur că am vrea să integrăm canotca în acest proiect.
Transmiterea unei moșteniri
PAH: Una dintre pozele mele favorite cu Ivan este una de după o olimpiadă, făcută la aeroport. Poza fiind alb-negru, tu erai foarte mică…
IPR: O știu. E din 1984, când s-a întors de la ultima olimpiadă la care a participat ca sportiv, la Los Angeles. Chiar eram foarte mică.
PAH: Cred că e prima poză publică, oficială, în care apăreți împreună…
IPR: Cred că mai sunt cel puțin două, în cartea lui Horia Alexandrescu, anterioare. De când s-a întors ele de la niște campionate mondiala, în ’78 sau ’79. ’78.
Tata avea o chestie: când venea de la concursurile importante, de la mondiale, de la olimpiadă, mă chema și primul gest era să-mi pună medaliile lui de gât. Era un soi de mândrie a lui.
PAH: Fix de aia am întrebat, pentru că, chiar dacă nu se vede neapărat asta într-o poză, toată atitudinea lui era una de transmitere mai departe a unei…
IPR: Moșteniri…
PAH: Da, a unei moșteniri foarte puternice.
IPR: Da, dar eu cred că fiecare om are un drum al lui și o menire față de cei din jur. Drumul meu nu a fost, evident, ca al tatălui meu. Menirea, însă, este similară. Pentru că și eu, ca și el, sunt un om căruia îi place să ajute oamenii și să transmită…
PAH: Asta e moștenirea lui, nu? Să ajuți oamenii și…
IPR: Da. Da.
PAH: E ultima întrebare și, după asta, o să plângem un pic…
IPR: (râde)
PAH: Ivan trăiește, nu?
IPR: Eu cred că da.