La fiecare început de an, în Delta Dunării începe ritualul incendierii stufului. Pentru că se întâmplă cu religiozitate, an de an, chiar putem vorbi despre un ritual. Pentru că din punct de vedere științific această așa-zisă „regenerare” a plantelor nu are nici cea mai mică acoperire, cum nu există nici justificări economice ale obiceiului, nu putem vorbi decât despre chestiuni care țin de un obscurantism ecologic profund.
„Așa e de mii de ani în Deltă”
Auzim acest argument foarte des, venind, desigur, de la apărătorii celor care incendiază stuful an de an. Poate sunt chiar cei care incendiază stuful cei care folosesc acest argument, dar este greu de crezut că s-ar expune public să-și apere faptele, mai ales că acestea sunt ilegale.
Adevărul este că obiceiul incendierii stufului în Deltă nu poate dura de mii de ani, pentru că, spre deosebire de alte părți ale teritoriului acestei țări, Delta este mult, dar mult mai tânără.
Dacă vă aflați în zona Sulina sau Sfântu Gheorghe, iar cineva pe care l-ați prins cu chibritul în mână pe lângă stuf vă spune că el nu face decât să respecte o tradiție de pe vremea dacilor, că dacii sigur nu erau proști dând foc stufului, dați-i rapid una-două palme, poate-și revine la realitatea istorică. Pe vremea dacilor, nici Sulina și nici Sfântu Gheorghe nu existau. Nu că nu existau ele în sine, dar din momentul în care Traian a cucerit Dacia urmau să mai treacă sute de ani până când să existe fizic pământul pe care sunt amplasate astăzi aceste localități.
„Natura are cursul ei, să nu ne dăm noi mai deștepți!”
Ăsta este un alt argument folosit de incendiatorii de stuf și de fanii acestora. Ipoteza de lucru ar fi, cumva, că știe ea natura cum să se regleze și ce-i face mai bine.
Ideea, în sine, conține multe urme de adevăr, dar exclude complet factorul uman, deși acesta ar putea face parte, la rându-i, din conceptul de natură, dacă nu i s-ar considera superior.
Natura, chiar dacă e să o personificăm, este incapabilă să umble cu bidoane cu motorină după ea, să se stropească singură pe organism și să-și dea foc. Natura este incapabilă să se autoincendieze, cu rarele excepții în care câte un trăznet lovește ceva inflamabil aflat în imediata apropiere a unei întinderi de vegetație uscată. Este cam singurul mod în care natura își poate da foc singură.
E-o poveste simplă despre vaci și boi
În mijlocul Deltei, departe de orice localitate, în locuri greu accesibile pentru om, se întâmplă să mișune vacile. Multe vaci. După unele date, numărul se apropie de 30.000 de vaci crotaliate. Cel mai sigur este să spunem că sunt peste 20.000. Ăstora nu le ajung, aproape sigur, suprafețele concesionate de proprietarii lor de la stat, așa că mai sunt trimise la păscut și prin locuri pe unde n-ar aeea ce căuta. Acolo, însă, e stuf. Mult stuf. Pe care vacile, săracele, nu-l pot mânca așa, în formă adultă a plantei. De aia, din când în când, stuful ăla trebuie făcut comestibil, prin incendiere spre regenerare. Când începe să crească, mic și verde, regeneratul este numai bun pentru dejunul campioanelor cu ugere.
Dar nu numai vacile, ci și boii au bucurii la stuful incendiat.
În Deltă se recoltează puțin stuf. Puțin față de cât s-ar putea recolta. Și, pentru că nimeni nu vrea să-și bată capul cu investiții în utilaje moderne, stuful se recoltează ca acum 100 de ani sau chiar mai mult. Rezultă recolte mici, făcute pe suprafețe minuscule. N-are sens ca cineva să se deplaseze pe distanțe mari pentru a recolta stuful, câtă vreme el crește chiar lângă sat, uneori chiar foarte aproape de case.
E ideal să recoltezi stuful la doi pași de casă sau de cârciumă. Cheltuieli minime, dar și o problemă: rămâne miriștea aia, care, dacă nu este incendiată, nu produce stuf nou anul viitor. Că are și natura ciclurile ei. Dacă nu se face stuf nou aproape de casă, anul următor trebuie să mergi ceva mai mult. Inacceptabil. Așa că, pentru eficientizare și scăderea costurilor, dai foc miriștii. iar de acolo focul se extinde, natural, și la stuful care se află încă în picioare. Aia e, mare pagubă…
Fiat efficientia, et pereat mundus
De obicei se folosește acest citat în latină în legătură cu justiția, cu dreptatea. „Să se facă dreptate, chiar de ar fi să piară lumea!”. Nu mia este de actualitate. Acum, după adaptările necesare, putem spune că trebuie să fie eficiență, chiar de ar fi să piară lumea.
Iar dacă eficiența presupune exploatarea stufului din apropierea localităților, apoi incendierea lui pentru regenerare rapidă, așa să-i rămână numele.
În mijlocul Deltei nici nu-și bate nimeni capul să stingă incendiile și nici nu pare cuiva necesar. Mor păsări, animale mici care-și au habitatul acolo, dar asta pare normal.
Ei bine, atunci când focurile se mută lângă casele oamenilor, lucrurile se schimbă, iar pompierii și autoritățile intervin cât de repede pot.
În ultima săptămână am văzut două incendii periculos de apropiate de zone locuite și am aflat despre un al treilea similar.
Pe 12 februarie, spre seară, cam toată lumea din comuna Jurilovca era convinsă că a luat foc pensiunea Capul Doloșman, aflată la aproape un kilometru de la ieșirea din Jurilovca înspre cetatea Argamum. Din fericire, nu luase foc. Dar incendiul era la maxim 3-400 de metri. Ardea o porțiune zdravănă de stufăriș. O parte fusese recoltată, cealaltă nu, dar ardea spectaculos și ținea morțiș să se extindă repede. Dacă ar fi fost o noapte cu vânt puternic dinspre sud-est, pensiunea ar fi ars și ea destul de repede. N-ar mai fi fost doar un zvon, ci ar fi fost, destul de repede, scrum.
Pe 13 februarie, focul a fost pus chiar în timpul zilei, la doar câteva zeci de metri distanță de casele de pe strada Razelm, din Jurilovca.
Pe 19 februarie, seara, focurile se mutaseră, fiind incendiat stuful pe întreaga bucată a malului Razelmului între Jurilovca și Vișina. Flăcările se ridicau spectaculos spre cer la doar 3-400 de metri de benzinăria din Jurilovca și la 100-150 de metri de primele case din Vișina.
Focurile de pe comoară
Printre credințele populare românești se numără poveștile despre focurile misterioase de pe dealuri. Acolo unde apare acestea, se spune, ar exista îngropate diverse comori. S-a săpat mult prin satele țării după comorile astea, dar nu s-a găsit nimic, niciodată.
Și totuși, sub focurile de sfârșit de iară/început de primăvară din Dobrogea de Nord se ascunde una dintre cele mai mari comori pe care ne-a lăsat-o natura: Delta Dunării.
Incendiile astea de stuf, din ce în ce mai dese și din ce în ce mai apropiate de casele oamenilor, încep să ne coste din ce în ce mai mult. Costă timp, energie și bani fiecare intervenție a pompierilor. Costă, în diverse moduri, implicarea localnicilor care, uneori, își riscă viața pentru a nu lăsa incendiile provocate de mâna omului să se apropie de case, de adăposturile animalelor domestice. Încă nu costă vieți și Doamne ferește să ajungă vreodată să plătim și acest preț pentru inconștiența unora.
Incendierea stufului și a vegetației în rezervație și nu numai este ilegală. Doar că, în zeci de ani de când se practică acest tip de crimă împotriva naturii, nu a fost prins, acuzat și condamnat niciun incendiator. Poate că autoritățile ar trebui să se dezbare de atitudinea asta împăciuitoare și să acționeze. Până nu e prea târziu, până când nu ia foc vreo casă, până când tâmpenia nu devine tragedie.