În 1969, Dr. Lawrence J. Peter a enunțat, în cartea sa, „Ierarhologia”, un principiu care, ulterior, avea să fie cunoscut drept „Principiul lui Peter”: „În orice ierarhie, fiecare salariat are tendința de a urca până la nivelul său maxim de incompetență”.
Ideea nu era nouă nici măcar în 1969. Se pare că aceeași teorie apare, cu secole înainte, într-o colecție de fabule din Persia, „Kalila wa Dimna”. Acolo, formularea este mult mai radicală și în ton cu gândirea vremii: „Un om slab, de condiție joasă, este întotdeauna folositor și sincer, până ce este numit într-o funcție de care nu este demn”.
Indiferent de formulare, concluzia e cam aceeași: cei mai mulți dintre oameni urcă, urcă, până când ajung să fie depășiți de situație. Unii nu realizează asta și-și continuă veseli activitatea, în detrimentul comunității. Alții, ceva mai inteligenți, se prind că-s depășiți și încearcă să compenseze și, mai ales, să combată criticile prin diverse subterfugii: ba se rățoiesc la cei care critică, ba amenință, ba folosesc sentințe pe care le consideră memorabile, ba încearcă un limbaj prețios, pe care, de fapt, nu-l stăpânesc și nici nu-l înțeleg. Sau invers.
De exemplu, un om disperat, îndeajuns de inteligent încât să realizeze că a ajuns, totuși, mult mai sus decât îi permit pregătirea și capacitatea de asimilare a realității, este capabil să scrie ceva de genul „Cetățenii ne vor judeca după fapte pe noi și după minciuni pe ei!”.
Poți spune asta doar când ești convins că cetățenii sunt o masă de manevră prefectă. Că poți tu dicta, din taste, cum și pe cine să judece.
Când trăiești într-o bulă online, unde au acces doar aplaudacii, lăudătorii și postacii, poți ajunge să crezi că decizi cum și pe cine vor judeca cetățenii, oamenii. Dar asta înseamnă să-i desconsideri grav. Pe ei, pe cetățeni.
Căci aceștia gândesc și singuri și o fac mult mai puțin simplist decât le impune o directivă trasată pe Facebook. Cetățenii îi vor judeca pe toți atât după fapte cât și după minciuni, în egală măsură. Mulți dintre cetățenii ăștia, cam desconsiderați, au chiar capacitatea de a discerne singuri care lucruri prezentate drept fapte sunt minciuni și ce așa-zise minciuni sunt de fapt informații reale. Există și minciuni atât de meșteșugite încât pot părea fapte. O emisiune pe un post de televiziune cu audiență mare, de exemplu, poate face minuni, mai ales dacă nu verifici tu însuți realitate la fața locului, pentru a constata că asfaltul mult-lăudat este, până la urmă, doar o spoială aplicată pe străzile vizibile din goana mașinii.
Așadar, degeaba vrei să le arăți oamenilor calea ta, indicându-le cum să judece. Până la urmă vor judeca în funcție de informațiile pe care le au și în funcție de realitate. Dacă „faptele” se vor dovedi a fi minciuni, iar pretinsele „minciuni” vor fi confirmate drept informații adevărate, îndemnul se poate transforma într-un bumerang care să lovească exact fruntea de sub care au ieșit asemenea prețioase maxime.
Un om slab ajuns într-o funcție de care nu este chiar demn, va încerca, deseori, să impresioneze prin folosirea unor cuvinte care-i sună lui bine, crezând că asta îl ridică în ochii oamenilor.
Așa se poate ajunge ca în loc să scrii că, pentru a diminua efectele caniculei, se stropesc străzile cu apă, ajungi să scrii că vor avea loc „lucrări de umectare a străzilor”.
A umecta înseamnă a umezi ușor, numai la suprafață. Este un cuvânt folosit mai ales în medicină, în special în ginecologie, precum în următoarea frază: „conținutul vaginal este de aspect alb-lăptos, în cantitate mică, fără miros și are rolul de a menține umectarea mucoaselor genitale”.
A trece cu cisterna pe o stradă și a lăsa zeci de litri de apă pe asfalt nu înseamnă „a umecta”, ci „a stropi”. Străzile nu se umezesc ușor, ci se udă. Străzile nu se curăță prin aplicarea repetată a unui tampon înmuiat în lichid, ci prin stropirea cu apă, cu sau fără presiune.
Dar, na, când vrem să ne dăm băieți culți, de la oraș, o luăm razna prin dicționar, ca să pară că, dacă administrație nu știm, măcar excelăm în cunoașterea aprofundată a limbii române.
Probabil că, în viitor, Primăria nu va mai vorbi despre inundații în centrul orașului, ci despre umectări exagerate.
Până atunci, însă, să ne imaginăm cum se dau indicațiile harnicilor lucrători de la Servicii Publice, acest templu al culturii și lingvisticii tulcene: „Ia mai umectați, flăcăi, și sunați din zurgălăi!”. Hăăăi, hăi.