Atunci când cineva se retrage prematur dintre noi (sau, cum elegant spun francezii, „tire sa révérence”) de puțină vreme, multă lume este înclinată să marcheze acest moment. Un an, doi, trei… Așa se întâmplă și în cazul maestrului Eugeniu Barău, care ne-a părăsit în 2020, pe 26 aprilie împlinindu-se doi ani de atunci. Dar este nedrept, mai ales pentru un om cum era domnia sa, un om care părea că nu a descoperit cuvântul tristețe. De aceea am ales să marcăm, mai degrabă, ziua în care s-a născut, momentul inițial de bucurie ce a făcut posibile, ulterior, toate bucuriile pe care acest miraculos pictor ni le-a făcut nouă umililor săi admiratori, de-a lungul întregii sale vieți creatoare, pe care se cuvine să o celebrăm, iară nu să o plângem.
Pe șevaletul din camera care i-a fost atelier în ultima perioadă stă și acum pictura la care încă mai lucra atunci când s-a plictisit definitiv de noi. N-am de ce să o descriu sau să încerc să o descifrez, căci o puteți vedea și domniile voastre.
Asta este magia oricărui mare creator: că ne lasă pe noi să găsim ce sensuri vrem, convins fiind că că el și-a făcut treaba și că, mai devreme sau mai târziu, vom înțelege. Nemuritorii au timp să aștepte.
Și-n acest ultim tablou, ca în mai toate în care apar (și sunt puține în care nu o fac), îngerii îi sunt lui Eugeniu Barău camarazi, nu ținte ale idolatriei. Așa i-a tratat mereu, ca pe niște egali. Nu s-a ferit nici măcar să-i mai și ia peste picior, prietenește, din când în când. Ei între ei își permit.
Generozitatea, una dintre slăbiciunile sale
Blajin și discret, în același timp extrem de sigur, nu exista loc în care Eugeniu Barău să intre și să nu-l umple. Simțeai, fără să realizezi prea conștient asta, că ți se face o onoare, deși niciodată n-a așteptat sau pretins onoruri. Iar pe cele pe care le-a primit, destul de târziu, le-a acceptat cu modestie nejucată.
Uneori, deseori, povestea. Pur și simplu. Nu se lansa în discuții filosofice despre rolul nostru pe pământ, despre sensul vieții, despre însemnătatea artei. Ce credea el despre toate astea poți să vezi în tablourile sale, nu-i plăcea să repete mereu și mereu aceleași mesaje. Le transmitea o dată și îi era suficient.
Atunci când povestea, de exemplu, aparent din senin, cum, cândva, în copilărie, a încercat să se afirme în ochii bunicului drept vânător iscusit al iepurilor din capătul grădinii, Eugeniu Barău își dădea la iveală generozitatea, una dintre slăbiciunile sale. Spunea povești de felul ăsta nu din frivolitate, ci ca să-ți mai taie încrâncenarea, să te rupă de apăsătorul cotidian și să puteți vorbi în continuare, mai liniștiți, mai umani.
Un observator rafinat și un critic neîndurător al vremurilor noastre
O tactică subtilă a unui om căruia, de altfel nu-i plăcea să turuie, ci să tacă și să să observe. Dincolo de toate, Eugeniu Barău era un observator rafinat și un critic neîndurător al vremurilor noastre. Doar că-nu-și manifesta critica zgomotos, în public, ci solitar, în fața șevaletului, folosindu-și cu măiestrie pensulele și culorile.
Există atâta satiră necruțătoare în tablourile sale, atâtea analize fine și atâtea sentințe juste, inatacabile, încât mulți dintre editorialiștii de seamă ai nației ar trebui să se retragă rușinați, iar mulți dintre judecători ar trebui să se lase, de asemeni, de meserie.
După 76 de ani de la nașterea sa și după peste 50 de ani de creație prolifică, am rămas moștenitorii unei opere impresionante, care n-ar trebui decât să ne deschidă ochii și să ne bucure în egală măsură.
De aceea, și astăzi, 15 mai, mai abitir ca-n restul zilelor, Maestre, omagiile noastre!
născut pe 15 mai 1946
(Mulțumim familiei pentru generozitatea de a ne oferi imagini care, până acum, nu au mai fost văzute de către public)