Era un punct strategic, „cheia şi poarta a toată Ţara Moldovei şi a toată Ţara Ungurească şi ţărilor de la Dunăre”. Dar Chilia era importantă de dinainte, cu mult înainte. De pe când era cetate romană și se chema Achilea.
Licostomo, ”gura de lup” a puternicilor genovezi
Multă vreme cetatea a aparținut Imperiului Bizantin, ca și multe alte poziții strategice de la Pontul Euxin. Dar în secolul al XI-lea, genovezii și venețienii, care monopolizau comerțul Europei cu Orientul încep să-și extindă influența.
Genovezii aveau interese economice majore în bazinul Mării Negre astfel că ridică o fortăreață de unde supravegheau navigația între Marea Neagră și Dunăre. Intrarea de la bifurcatia canalului Chilia – Batag și Tătaru, va da numele așezării: Licostomo, ”gură de lup”, după forma pe care o desenau apele la intersecție, atât de asemănătoare unui bot de lup.
Oraşul genovez Licostomo apare, în anii 1311 şi 1313 pe hărţile de navigaţie ale lui Pietro Visconte.
Puterea comercială deosebită de care dispunea așezarea la vremea respectivă i-a permis să bată monedă proprie, cunoscută sub numele de „asperi Conii argenti et spendibibes de Chilia” – asperi de argint de Chilia, buni și cu putere de circulație.
Lupta pentru Chilia, ”cheia și poarta a toată Moldova și a țărilor de la Dunăre”
În 1389, Mircea cel Batrân cucerește, printre altele, și portul genovez Chilia (Licostomo), precum și toată regiunea de la gura Chiliei. În această perioadă se înregistrează o ascensiune a legăturilor economice ale Chiliei cu spaţiul carpato-nistrean, iar în Chilia încep să circule banii emişi de Petru I Muşat, domn al Ţării Moldovei.
În anul 1448, Petru al II-lea, domnitorul Moldovei, i-a cedat cetatea lui Iancu de Hunedoara, dar cum Chilia reprezenta un punct strategic şi comercial important, 14 ani mai târziu voievodul Ştefan cel Mare decide s-o recucerească.
Primul asediu e respins de garnizoana ungară, dar după după doi ani şi jumătate, la data de 25 ianuarie 1465, domnitorul Moldovei atacă din nou Chilia, reuşind de această dată să o cucerească, numindu-l pârcălab al cetăţii pe cumnatul său, Isaia.
În anul 1484, sultanul Baiazid a asediat Chilia, reuşind să o cucerească după 10 zile de luptă.
În timpul războiului ruso-turc, feldmareșalul Rumeanţev îi raporta ţarinei Ekaterina II-a, la 23 august 1770, că localitatea Chilia s-a predat armatei ruse. În 1806 Imperiul Rus ocupă majoritatea cetăţilor dintre Nistru şi Prut, iclusiv Chilia.
În deceniile următoare comerţul maritim a cunoscut o scădere considerabilă, iar portul Chilia a fost desfiinţat rămânând ancorate doar vase militare ruse ale flotilei dunărene.
Stăpânirea rusească asupra Chiliei durează până la Tratatul de la Paris din 1856. De atunci sudul Basarabiei și Chilia Noua trec la Moldova, iar Chilia Veche din nou trece în stăpânirea turcilor.
Povestea bisericii cu turnuri ”în cer” și cu structura din șine de tren
Chilia rămâne zeci de ani sub dominația otomanilor, iar unele povești de-atunci se țes și se întind până azi. Bunăoară, Biserica ”Sfinţii Voievozi”, care există și acum in inima localității, a fost construită într-o primă formă în 1858, cu învoire de la Imperiul Otoman: a fost acceptată solicitarea locuitorilor care, atunci când fluviul era îngheţat, nu puteau merge la slujbele religioase din Kilia Nouă, de peste Dunăre.
Mai întâi a fost ridicată o fost bisericuţă de lemn. Ulterior, a fost ridicat un lăcaş de cult mai mare.
Temelia actualei biserici s-a pus în anul 1897, o fundaţie de trei metri, din piatră. Ulterior, în jurul bisericii de lemn, s-a ridicat construcția din cărămidă, cu un acoperiş de lemn. Ca structură metalică, s-au folosit şine de tren. Turnurile din faţă au 42 de metri, iar cupola centrală, 37,5 metri.
În perioada Primului Război Mondial, biserica a avut serios de suferit. Construcţia a fost terminată abia în anii 1938-1939, iar în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, folosită fiind ca turn de observație, a biserica a devenit ”obiectiv militar” și a fost lovită de obuzele ruşilor. Structura i-a fost afectată.
Dar Biserica din Chilia își va continua drumul prin istorie: acum e consolidată și renovată pe fonduri europene, iar lucrările ar urma să se încheie la finele acestui an.
Drumul pe uscat cu rinichii praf, dar cu spectacolul naturii sub ochi
La Chilia veche merge, în mod normal, ”pasagerul”, nava Navrom care asigură curse regulate pe Brațul Chilia. Acum nu, din cauza războiului din Ucraina. Singura cale de a ajunge e să treci cu bacul din Tulcea în suburbia Tudor Vladimirescu și-apoi 60 de kilometri de drum
Drumul pe uscat e greu. E prost, ori că o iei pe pietruit, ori pe zonele cu pământ de la marginea câmpului sau “pe canal”, toată zona e agricolă și întretăiată de canale năpădite de stuf, umbrite de sălcii. Dacă părăsești drumul principal, și la un moment dat trebuie s-o faci dacă vrei ca rinichii și alte organe interne să-ți rămână in organism, intri într-un labirint, ori cu nisipuri care se mișcă, ori cu arătură adâncă, ori cu drum pe dig prea înclinat, ori care se termină brusc, direct în apă.
Chilia veche cu parfum de liliac proaspăt
Of, of, of, of, când văd păsări călătoare, ce n-aș da să zbor, măi…
Peisajul se deschide brusc, cât să-și taie respirația. Până mai adineauri ascunsă de case, Dunărea se desfășoară acum ca o pânză uriașă rostogolită dintr-un magazin de țesături, care alunecă spre mare. O zona betonată, o hală părăsită și, din loc în loc, panouri electrice ruginite, cu cabluri groase care atârnă din ele, amintesc de perioada industrializării comuniste de care n-a scăpat nici Chilia Veche.
Și tot perioada comunistă a însemnat pentru Chilia Veche o bucată cruntă de istorie: vecinătatea coloniei de muncă pentru deținuți politici: lideri ai partidelor istorice, moșieri, țărani înstăriți, industriași, intelectuali, preoți, oameni, oameni de tot felul.
Iar istoria coloniei e legată de numele celui mai crud comandant al său, Nicolae Moromete, zis ”Maromet” care a primit, fapt consemnat într-un memoriu din 1955, directive de la Partidului Comunist să transforme închisoarea într-un iad.
La Chilia Veche erau aduși din toată țara deținuți în vărstă, peste 60 de ani, cu infirmități fizice sau foarte bolnavi. O comisie de medici a constatat că o bună parte din deținuți erau inapți de muncă și totuși au fost folosiți la recoltatul stufului, cu norme ridicate și rații scăzute. Din cauza condițiilor de muncă și a tratamentului brutal la care erau supuși unii dintre deținuți au preferat să se sinucidă. Ancheta a constatat că și la această colonie de muncă s-a înregistrat un număr anormal de decese între octombrie 1958 și ianuarie 1959.
Faptele și numele lui Maromet sunt pomenite în celebrul cântec lăutăresc „La Chilia-n port”, scris de Puiu Spiru, un tulcean din comuna Luncaviţa, ai căruit părinţi, considerați chiaburi, au fost trimişi de comunişti în lagărele de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Puiu însuși a ajuns pe şantierul de reeducare de la Bicaz, la muncă silnică.
Melodia a fost preluată de cunoscutul lăutar Ionel Tudorache și-a devenit, cumva, un imn neoficial al suferinței. A fost cântată ulterior și de actorii Ștefan Iordache și Gheorghe Dinică.
Stau în curtea închisorii și-mi vine să mor,
Când văd păsari călătoare, ce n-aș da să zbor,
Of, când văd păsări călătoare, ce n-aș da să zbor, măi…
Pe înserat, bate vânt rece din baltă, la Chilia-n port. Lentă și maiestoasă, o barză își potrivește aripile pe curentul de aer și aterizează în cuib. Se lasă noaptea peste Deltă, coboară din cer peste apă și învăluie pământul. Și-atunci, exact atunci, când visul ia locul poveștii, poți, chiar poți să auzi stuful cum se-nalță.