Până să ajung acolo, mereu mi-am imaginat cum bate-un vânt rece din baltă, la Chilia-n port. Și că poți, chiar poți să auzi stuful cum se-nalță. Are melodia aia lăutărească așa o sfâșiere, o disperare de capăt de lume, de capăt de drum, iar scena cu Ștefan Iordache în rolul lui Petrini din ”Cel mai iubit dintre pământeni”, când trântește paharul pe masă și-i cere lăutarului să cânte ”La Chilia-n port” e cutremurătoare. În melodie e durere și e dor. În realitate, la Chilia-n port e-un loc care are multe de povestit. Deși încremenit, nu-i trist, în ciuda danelor și-a unei hale industriale abandonate. E sălbatic și aparte. Poți să arzi o dată cu soarele, să te risipeși cu nisipul, să curgi cu Dunărea și, când bate vântul rece din baltă, să-l lași să te poarte departe, în timp, până în vremea când genovezii numeau așezarea ”în gura lupului”, își ancorau aici vapoarele încărcate cu marfuri exotice și băteau moneda cetății. Și apoi prin timpul lui Ștefan cel Mare, al otomanilor și, mai târziu, în vremea sturionilor, până în zilele noastre, când fluviul mai lasă în dar pământului câte o inedită operă de artă.
 
 
Se pare că ar fi cea mai veche localitate din Deltă. În orice caz, e cea mai populată așezare rurală dintre ape, cu aproape 3000 de locuitori. Dunărea și mai apoi istoria, au lăsat de partea cealaltă a apei cetatea cucerită de Ștefan cel Mare în ianuarie 1465 și mai apoi pierdută în fața otomanilor.  

Era un punct strategic, „cheia şi poarta a toată Ţara Moldovei şi a toată Ţara Ungurească şi ţărilor de la Dunăre”. Dar Chilia era importantă de dinainte, cu mult înainte. De pe când era cetate romană și se chema Achilea.

Licostomo, ”gura de lup” a puternicilor genovezi

Vechea localitate de la margine de țară a avut, pe vremuri, o viață înfloritoare. Sunt semne ale trecerii negustorilor greci pe-aici, iar numele, pe care mai apoi l-au preluat romanii, tot de pe atunci i se trage: de la cuvântul grecesc chilie, ceea ce înseamnă cămară pentru păstrat bucate.

Multă vreme cetatea a aparținut Imperiului Bizantin, ca și multe alte poziții strategice de la Pontul Euxin. Dar în secolul al XI-lea, genovezii și venețienii, care monopolizau comerțul Europei cu Orientul încep să-și extindă influența.

Genovezii aveau interese economice majore în bazinul Mării Negre astfel că ridică o fortăreață de unde supravegheau navigația între Marea Neagră și Dunăre. Intrarea de la bifurcatia canalului Chilia – Batag și Tătaru, va da numele așezării: Licostomo, ”gură de lup”, după forma pe care o desenau apele la intersecție, atât de asemănătoare unui bot de lup. 

Oraşul genovez Licostomo apare, în anii 1311 şi 1313 pe hărţile de navigaţie ale lui Pietro Visconte. 

Puterea comercială deosebită de care dispunea așezarea la vremea respectivă i-a permis să bată monedă proprie, cunoscută sub numele de „asperi Conii argenti et spendibibes de Chilia” – asperi de argint de Chilia, buni și cu putere de circulație.

Lupta pentru Chilia, ”cheia și poarta a toată Moldova și a țărilor de la Dunăre”

În 1389, Mircea cel Batrân cucerește, printre altele, și portul genovez Chilia (Licostomo), precum și toată regiunea de la gura Chiliei. În această perioadă se înregistrează o ascensiune a legăturilor economice ale Chiliei cu spaţiul carpato-nistrean, iar în Chilia încep să circule banii emişi de Petru I Muşat, domn al Ţării Moldovei.

În anul 1448, Petru al II-lea, domnitorul Moldovei, i-a cedat cetatea lui Iancu de Hunedoara, dar cum Chilia reprezenta un punct strategic şi comercial important, 14 ani mai târziu voievodul Ştefan cel Mare decide s-o recucerească.

Primul asediu e respins de garnizoana ungară, dar după după doi ani şi jumătate, la data de 25 ianuarie 1465, domnitorul Moldovei atacă din nou Chilia, reuşind de această dată să o cucerească, numindu-l pârcălab al cetăţii pe cumnatul său, Isaia.

În anul 1484, sultanul Baiazid a asediat Chilia, reuşind să o cucerească după 10 zile de luptă.

În timpul războiului ruso-turc, feldmareșalul Rumeanţev îi raporta ţarinei Ekaterina II-a, la 23 august 1770, că localitatea Chilia s-a predat armatei ruse. În 1806 Imperiul Rus ocupă majoritatea cetăţilor dintre Nistru şi Prut, iclusiv Chilia.

În deceniile următoare comerţul maritim a cunoscut o scădere considerabilă, iar portul Chilia a fost desfiinţat rămânând ancorate doar vase militare ruse ale flotilei dunărene.

Stăpânirea rusească asupra Chiliei durează până la Tratatul de la Paris din 1856. De atunci sudul Basarabiei și Chilia Noua trec la Moldova, iar Chilia Veche din nou trece în stăpânirea turcilor.

Povestea bisericii cu turnuri ”în cer” și cu structura din șine de tren

Chilia rămâne zeci de ani sub dominația otomanilor, iar unele povești de-atunci se țes și se întind până azi. Bunăoară, Biserica ”Sfinţii Voievozi”, care există și acum in inima localității, a fost construită într-o primă formă în 1858, cu învoire de la Imperiul Otoman:  a fost acceptată solicitarea locuitorilor care, atunci când fluviul era îngheţat, nu puteau merge la slujbele religioase din Kilia Nouă, de peste Dunăre.

Mai întâi a fost ridicată o fost bisericuţă de lemn. Ulterior, a fost ridicat un lăcaş de cult mai mare.

Temelia actualei biserici s-a pus în anul 1897, o fundaţie de trei metri, din piatră. Ulterior, în jurul bisericii de lemn, s-a ridicat construcția din cărămidă, cu un acoperiş de lemn. Ca structură metalică, s-au folosit şine de tren. Turnurile din faţă au 42 de metri, iar cupola centrală, 37,5 metri.

În perioada Primului Război Mondial, biserica a avut serios de suferit. Construcţia a fost terminată abia în anii 1938-1939, iar în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, folosită fiind ca turn de observație, a biserica a devenit ”obiectiv militar” și a fost lovită de obuzele ruşilor. Structura i-a fost afectată.

Dar Biserica din Chilia își va continua drumul prin istorie: acum e consolidată și renovată pe fonduri europene, iar lucrările ar urma să se încheie la finele acestui an.

Drumul pe uscat cu rinichii praf, dar cu spectacolul naturii sub ochi

La Chilia veche merge, în mod normal, ”pasagerul”, nava Navrom care asigură curse regulate pe Brațul Chilia. Acum nu, din cauza războiului din Ucraina. Singura cale de a ajunge e să treci cu bacul din Tulcea în suburbia Tudor Vladimirescu și-apoi 60 de kilometri de drum   

Drumul pe uscat e greu. E prost, ori că o iei pe pietruit, ori pe zonele cu pământ de la marginea câmpului sau “pe canal”, toată zona e agricolă și întretăiată de canale năpădite de stuf, umbrite de sălcii. Dacă părăsești drumul principal, și la un moment dat trebuie s-o faci dacă vrei ca rinichii și alte organe interne să-ți rămână in organism, intri într-un labirint, ori cu nisipuri care se mișcă, ori cu arătură adâncă, ori cu drum pe dig prea înclinat, ori care se termină brusc, direct în apă.

Waze sau Google maps nu sunt de ajutor, că nu prea e semnal, iar pe unde e, te mai trezesti că te preiau relee de Ucraina, care e țară non UE. 
 
Dar drumul e și spectacol, cel mai frumos, autentic, sălbatic, vezi lebede cu boboci gri pufoși, egrete și berze, prigoriile cu aripile lor verde-turcoaz, cuci recalcitranți, fazani care fug repede-repede și se-ascund in grâul înăltuț, rândunele și pițigoi albaștri, ciori foarte mari și grase și coțofene, cumătra vulpe și iepuri, șacali și alte modele, dar care se mișcă mult prea repede ca să-i poți recunoaste, dar păi fotografia cu telefonul.
 
Sunt saivane cu garduri de nuiele și cirezi, turme mari de vaci și oi leneșe, miei și viței care se tin strâns de mame și cai, cai frumoși, cu părul scurt, lucios și coama bătută de vânt. Pe stânga, la dus, e mereu Dunărea, e ba verde închis , ba verde deschis, după cum merg norii, se colorează in gri aspru-metalic ori, dacă iese soarele, capătă nuante albastre de mare.
 
Iar când nu mai aștepți și nu mai speri nimic, dar aproape că nici nu-ți mai pasă, Chilia Veche se ivește deodată, după o curbă largă.
 

Chilia veche cu parfum de liliac proaspăt

Chiar la intrare, un bac mic transportă de pe o parte a apei pe cealaltă căruțe cu cai care nechează și tropăie de frică la îmbarcare. Bărcile-s aliniate la mal, e sâmbată și azi dorm, legănate de valuri.
 
Cotcodăcesc găini de prin ogrăzi, de undeva se-aude muzică rusească, aerul miroase a iarbă crudă și a liliac, strada principală e largă, asfaltată și-n centru e biserica, înaltă și sobră, impunătoare, veche, cumva înălțătoare și înspăimântătoare.
 
Peste drum de biserică e un “magazin mixt” care l-a înlocuit pe cel vechi, abandonat, năpădit de iederă și e și mai e și Bar Select, cârciuma satului. Iar la capăt, la celalalt capăt, acolo unde drumul face o buclă și se-ntoarce, acolo unde se termină uscatul, unde bate vânt rece din baltă, ajungi, în sfârșit, la Chilia-n port.
 

Of, of, of, of, când văd păsări călătoare, ce n-aș da să zbor, măi…

Peisajul se deschide brusc, cât să-și taie respirația. Până mai adineauri ascunsă de case, Dunărea se desfășoară acum ca o pânză uriașă rostogolită dintr-un magazin de țesături, care alunecă spre mare. O zona betonată, o hală părăsită și, din loc în loc, panouri electrice ruginite, cu cabluri groase care atârnă din ele, amintesc de perioada industrializării comuniste de care n-a scăpat nici Chilia Veche.

Și tot perioada comunistă a însemnat pentru Chilia Veche o bucată cruntă de istorie: vecinătatea coloniei de muncă pentru deținuți politici: lideri ai partidelor istorice, moșieri, țărani înstăriți, industriași, intelectuali, preoți, oameni, oameni de tot felul.

Iar istoria coloniei e legată de numele celui mai crud comandant al său, Nicolae Moromete, zis ”Maromet” care a primit, fapt consemnat într-un memoriu din 1955, directive de la Partidului Comunist să transforme închisoarea într-un iad. 

La Chilia Veche erau aduși din toată țara deținuți în vărstă, peste 60 de ani, cu infirmități fizice sau foarte bolnavi. O comisie de medici a constatat că o bună parte din deținuți erau inapți de muncă și totuși au fost folosiți la recoltatul stufului, cu norme ridicate și rații scăzute. Din cauza condițiilor de muncă și a tratamentului brutal la care erau supuși unii dintre deținuți au preferat să se sinucidă. Ancheta a constatat că și la această colonie de muncă s-a înregistrat un număr anormal de decese între octombrie 1958 și ianuarie 1959.

Faptele și numele lui Maromet sunt pomenite în celebrul cântec lăutăresc „La Chilia-n port”, scris de Puiu Spiru, un tulcean din comuna Luncaviţa, ai căruit părinţi, considerați chiaburi, au fost trimişi de comunişti în lagărele de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Puiu însuși a ajuns pe şantierul de reeducare de la Bicaz, la muncă silnică. 

Melodia a fost preluată de cunoscutul lăutar Ionel Tudorache și-a devenit, cumva, un imn neoficial al suferinței. A fost cântată ulterior și de actorii Ștefan Iordache și Gheorghe Dinică.

Stau în curtea închisorii și-mi vine să mor, 
Când văd păsari călătoare, ce n-aș da să zbor,
Of, când văd păsări călătoare, ce n-aș da să zbor, măi… 

Pe înserat, bate vânt rece din baltă, la Chilia-n port. Lentă și maiestoasă, o barză își potrivește aripile pe curentul de aer și aterizează în cuib. Se lasă noaptea peste Deltă, coboară din cer peste apă și învăluie pământul. Și-atunci, exact atunci, când visul ia locul poveștii, poți, chiar poți să auzi stuful cum se-nalță.