În conacul Satis, invadat de iederă, timpul pare că s-a oprit. Domnișoara Havisham a lui Charles Dickens poartă o rochie de mireasă zdrențuită și alunecă, asemeni unei fantome printre decorurile care ar fi trebuit să-i însoțească cea mai fericită zi din viață, ofilindu-se zi după zi într-o casă somptuoasă, dar împovărată de tristețe și părăginită. Marile speranțe pierdute. Dacă un oraș ar avea suflet – și poate că are – atunci Sulina ar fi o domnișoară Havisham într-o varianta românescă. O domnișoară frivolă, petrecăreață, bogată. Vizitată de regi, curtată de negustori, bancheri, căpitani de vapoare, adulată până și de hamalii din port și abadonată apoi de toți. Dar Sulina, bătrâna doamnă cu frumoasa rochie de bal zdrențuită și trena lungă, al cărei capăt atârnă în Marea Neagră, e încă frumoasă. Iar poveștile ei ar putea deveni nemuritoare.
Când ”pasagerul” de la Tulcea acostează la cheiul ultimului oraș din Deltă, după mai bine de patru ore de drum, Turnul de Apă al Sulinei va fi rămas deja în urmă, făcând loc unui set de blocuri comuniste care-au mușcat obraznic din faleză lungă, mărginită de sălcii ciufulite.
Nu-i nicio poveste aici. Sau nu una care să merite amintită într-un articol din categoria turism. Povestea începe unde se termină blocurile și, cu retrageri generoase, se vad fantomele caselor de odinioară. Unele au fost salvate și renovate, oferind Sulinei aerul elegant al Europolisului care a fost odată. Altele se încăpățânează să rememoreze cum am fost și cum greu ne putem dezbăra de metehnele unei epoci a nepăsării.
Europolisul lui Jean Bart
N-are cum să-ți fie la îndemână să scrii despre Sulina după ce a făcut-o Jean Bart în urmă cu aproape 90 de ani. Și n-ai cum să străbați orașul fără te urmărească zgomotele, culorile, mirosurile descrise de scriitorul botoșănean fascinat de vapoare și porturi, lumea pestriță, româna stâlcită în ț-ul grecesc ori engleza sau franceză impecabilă vorbită sub balconul sau în salonul vreunei vile.
Căci Bart descrie acea epoca fabuloasă a Sulinei – poartă spre Europa și Orient și porto-franco, în care aventurieri din toată lumea ajungeau la gurile Dunării în căutarea norocului, a mării sau a unui loc unde să se așeze. Căci așezat a fost și Bart la Sulina: a fost comisar maritim la gurile Dunării, comandant de navă, căpitan de port și, abia mai apoi, scriitor.
Sulina, bătrâna doamnă cu frumoasa rochie de bal zdrențuită. Epoca în care a strălucit
Odată cu înființarea Comisiei Europene a Dunării, organism care a reglementat libera circulație pe Dunăre, sub supraveghere internațională, orașul a cunoscut o dezvoltare fără precedent. La sfârșitul secolului al XIX-lea, 27 de naționalități conviețuiau aici. Cel mai răspândit grai era cel grecesc, prima limbă oficială – franceza.
La 28 decembrie 1854 reprezentantii Tarilor Romane, Austriei, Angliei si Frantei propun Rusiei ca rezolvarea problemei colmatarii Dunarii sa se faca sub controlul unei autoritati sindicale permanente. La 23 martie 1855 ei stabilesc un protocol de colaborare in 6 articole dintre care cel mai important este articolul patru care hotaraste ”infiintarea unei Comisiuni Europene, compusa din delegatii fiecareia dintre ele, care va determina lucrarile care trebuiesc facute pentru a face sa dispara obstacolele dintre Galati si mare.
Această primă Comisie Europeană i-a încredinţat inginerului britanic Charles Hartley, sarcina de a drena unul din braţele Dunării pentru a face fluviul navigabil până la vărsare. În plus, britanicii erau interesaţi ca accesul la Marea Neagră să fie protejat de un stat pro-occidental viabil.
E lesne de înțeles ce a urmat. Micul oraș de la vărsarea Dunării în mare a început să capete formă, farmec și culoare. Și, vreme de peste o jumătate de veac a continuat să se dezvolte.
Ziua când Orientul a acostat în Sulina
Iată cum avea să fie consemnat în istorie un moment de mare importanță pentru micul oraș.
Dobrogea, 5 mai 1904
La orele 4 „Orientul” urmat de cele-l’alte vase cari îl însoţeau, în sunetul muzicelor reg. 11 Siret şi 33 Tulcea, şi a muzicei comuneI Brăila, îşi făcea majestos intrarea în portul Sulina.
Peste 100 vapoare aflătoare în port salutară prin bandiere yachtul regal, pe cînd de pe mal mulţimea adunată dinaintea caselor ornate cu cel mai bun gust, nu mai contenea cu urările.
Sulina cu mulţimea şi diversitatea vaselor aflate în port, cu frumoasa privelişte a mărei albastre în care se oglindea un cer senin, cu podoabele ei mîndre, oferea un aspect cu totul feeric.
Pe cînd „Orientul” făcea rondou spre a acosta, crucişetorul englez „Hussar” venit într’adins pentru întîmpinarea Familiei Regale, salută yachtul prin 21 lovituri de tun. M.S. Regele, împreună cu Augusta-I Familie se afla pe covertă, de unde privea cu atenţiune la modul dibaci cu care se făcea manevra tunului de pe „Hussar”.
Bubuiturile de tun cari răsunau cu atîta putere şi muzicile cari intonau „Trăiască Regele”, făcură ca entuziasmul să sporească şi de pretutindeni să nu se audă de cît strigăte şi urale formidabile.
„Orientul” acostează dinaintea unuI pavilion de recepţie, model de gingăşie şi artă, datorită d-lui conductor Gheorghiu, şi care peste tot este înpodobit numai de ghirlande de foi de stejar şi buchete mici de flori. Tricolorul predomină.
Mărire și decădere
În timpul Primului Război Mondial, o mare parte dintre construcţiile oraşului au fost distruse. După 1920, localitatea se reface rapid, atât din punct de vedere economic, cât şi urbanistic.
În 1927, populaţia Sulinei a scăzut la 5.000 de locuitori, iar în 1931, Portului Sulina i s-a retras statutul de porto franco.
O parte dintre comercianţi – în special evrei, greci şi britanici – au plecat spre lumi mai profitabile.
În 1938, prerogativele Comisiunii Europene a Dunării au fost reduse, iar cosmopolita Sulină a trecut sub autoritatea României. Pavilionul românesc a luat locul celui CED în 1939.
Al Doilea Război Mondial a lăsat urme adânci în viaţa Sulinei.
În bombardamentul Aliaţilor din 25 august 1944, cea mai neagră zi din istoria Sulinei, oraşul a fost distrus în proporţie de 60%, iar Palatul CED a fost incendiat.
Comisiunea Europeană a Dunării şi-a încetat oficial activitatea, după instaurarea regimului comunist, în 1948.
După război, Sulina a început să revină ușor la viaţă. În timpul regimului comunist a fost refăcut Palatul CED, iar oraşul s-a întremat în aşa fel încât, înainte de Revoluţie, să ajungă să numere, datorită industrializării, 8.300 de locuitori. Dintre aceştia, 1.000 erau muncitori la Şantierul Naval Sulina.
Bătrâna doamnă, în căutarea unei noi vieți
Istoria recentă a Sulinei consemnează mai degrabă agonie decât extraz. Dar bătrâna doamnă exercită încă un farmec discret asupra aventurierilor. Turiștii care ajung în Sulina ori merg pe firul poveștii, ori sunt în căutarea unei plaje nesfârșite, sălbatice, liniștite. Și o găsesc aici.
Nu doar ”Pasagerul”, vaporul Navrom care face zilnic cursa Tulcea-Sulina și retur ajunge în orașul de la capătul pământului. Numeroși operatori turistici au bărci rapide, care scurtează drumul de la 4 la aproape 2 ore. Sunt 71 de kilometri pe apă.
Ai unde locui în Sulina. Sunt câteva hoteluri și pensiuni, iar localnicii își păstrează bunul obicei de a închiria doritorilor câte o cameră cu acces spre curțile pline de flori.
Faleza Dunării e pavată și curată, dar nu se poate scutura de aerul părăginit pe care i-l dau unele dintre construcțiile abandonate, nu se poat scutura nici de aerul socialist-muncitoresc cu care au amprentat-o blocurile construite în perioada comunistă.
Sulina nu excelează la capitol ”locuri unde să mănânci bine”. În sezon sunt câteva terase, există și varianta mesei de pește la localnici, dar dacă călătorești la Sulina toamna târziu, peste iarnă sau primăvara devreme, riști să mori de foame. Bine, e o exagerare. Întotdeauna se găsește un parizer, o pâine și un pet de bere la alimentara.
Plaja din Sulina e una dintre cele mai frumoase din România. Are doar o mică parte amenajată cu umbrele de stuf, iar în rest e natură în stare pură, sălbatică. Și uneori domestică, pentru că există adesea surpriza să-ți treacă pe lângă prosop câțiva cai, ori vaci, ori chiar un taur mai nervos.
Sulina, bătrâna doamnă cu rochia de bal zdrențuită și trena lungă, al cărei capăt atârnă în Marea Neagră, e încă frumoasă. Dar pentru ca poveștile ei să devină nemuritoare, ar fi nevoie de mult mai mult. Ar fi nevoie să-i fie reconstruită, mai întăi, identitatea. Iar pentru asta ar trebui să fie cu adevărat prețuită.