Am văzut pe pagina lui de Facebook poze de la mare, de la Corbu. Și povestea ceva despre tabăra pe care o fac acolo pentru copiii de la Casa Bună. L-am sunat, gândindu-mă că dau o fugă și poate îmi iese un material. „–Salut, ce faci? Mai ești la Corbu, cu copiii? –Nu, nu mai sunt, sunt pe drum spre Doha. –Ah… –Dar ne întoarcem pe 11 iulie. –Bine, te sun atunci”. L-am sunat pe 13 și chiar am reușit să dau o fugă, profitând de ultima zi plină a seriei ăsteia a taberei.
Sunt în curtea pensiunii, cu o ladă cu suc de mere în brațe. Am zis să nu vin cu mâna goală, așa că am oprit la Sabangia, la o livadă, unde vând probabil cel mai bun suc de mere din zona asta a Dobrogei. Aș fi luat și niște fructe, dar mi-am amintit o postare din seria anterioară a taberei și efectul fructelor, combinate cu apa mării, asupra copiilor. „Îl caut pe domnul Valeriu Nicolae…”. Cred că par un curier. Ceea ce nu e rău, doar că n-aș lăsa sucul și să plec, pentru că mai am puțintică treabă. Copiii au mâncat și, înainte de a pleca din nou la plajă, citesc, desenează, se mai joacă… Cititul face parte din activitățile obligatorii ale taberei, ca și exercițiile de matematică, cu cei care mai au probleme la materia asta. E vacanță, e mare, dar și aici continuă activitatea pe care Valeriu a început-o cu mulți, foarte mulți ani în urmă la Casa Bună.
Un om relaxat
Coboară și Valeriu din cameră. E bronzat. Normal, e la a doua serie la mare și, între timp, a mai prins și niște Doha. Glumesc. În Doha n-a fost în vacanță. Are o firmă de consultanță și clienți în zona aia. În Doha, Qatar, sau în Manama, Bahrain, merge să muncească. Uneori pe niște contracte fabuloase, care-i dau liniștea financiară să se ocupe aici și de voluntariatul pe care l-a început încă din 1990 și de scotocirea prin cv-urile, poveștile și declarațiile de avere ale pseudo-elitei politice românești.
Duce o parte dintre sucuri în pensiune, să le pună la frigider. Mai lasă câteva pe masă, să le ia la plajă. Proprietarul pensiunii, ușor capsat, pentru că nu-i merge POS-ul, iar tehnicianul trimis de bancă n-a reușit să rezolve problema, scoate capul pe ușă și-l ceartă pe Valeriu: „De ce ați lăsat frigiderul deschis?”. „Nu l-am lăsat deschis. L-am închis.”. Problema se va lămuri puțin mai târziu, cu scuzele competente ale proprietarului: sticlele cu usc, puse în rafturile pentru sticle, apăsau prea greu pe ușă și aceasta se deschidea. Au fost mutate pe rafturile pentru alimente și nu mai este nici o problemă. Case closed.
Mă uit la Valeriu. E deosebit de calm. În timp ce vorbim și așteptăm ca toți copiii să fie pregătiți de plecare la plajă, să-și termine lecturile sau desenele, pe contul lui de Facebook curge hate-ul. Curge așa de câteva săptămâni. Ba s-a luat de Octavian Berceanu, idolul războinic al apărătorilor mediului, ba a scris ceva neconvenabil despre Mihail Neamțu. Dacă și Neamțu poate fi idolul cuiva… Mă rog, cert e că și-o cam ia Valeriu. Dar el e în continuare calm.
Două dintre fetițele din tabără vin și-i aduc un cadou. Un desen făcut special pentru el. În colțul din dreapta sus al paginii i-au scris și o dedicație: „Ești cel mai tare!”. Desenul este, de fapt, un dreptunghi, destul de șubred, în mijlocul căruia au scris, mare, „IPHONE”. Na, Valeriu, poftim, încă o unealtă de pe care să postezi denigrări la adresa salvatorilor patriei.
Totul este de o normalitate apăsătoare
În timp ce noi continuăm să vorbim, drăguțele doamne care-l asistă pe Valeriu în acțiunea asta de voluntariat îi strâng pe copii și-i pregătesc de plecarea la plajă. Bine, am zis că-l asistă, dar ele fac toată treaba, cel puțin acum. El doar stă de vorbă cu mine, primește iPhone-uri cadou și-și savurează poziția de patriarh.
Unul dintre copii vine să-i arate cât a citit după masă: „Am citit și asta, și asta, și asta…”. Și dă, mândru, paginile. „Bine, ia cartea cu tine și în mașină îmi povestești ce ai citit”. Semn că mergem. Ne urcăm în mașini și plecăm la plajă.
Celor 11 copii din seria asta a taberei li se adaugă Alpha, dog-ul meu argentinian. E și el, în felul lui, un copil, iubitor de mare și scormonitor în nisip. Se bagă în valuri de cum ajungem pe plajă. Anul ăsta, cred, este prima lui bălăceală în mare. Dar nu prima din viața lui. El a mai fost la mare, încă de când era mic. Copiii lui Valeriu anul ăsta au văzut marea pentru prima dată în viața lor. De la cel mai mic, până la cel mai mare, care are 18 ani și este în clasa a XII-a.
Dar sunt deja în a treia zi, penultima, de tabără și par fi familiarizați cu marea de o veșnicie. Își așează prosoapele pe nisip, deschid corturile de soare, își scot zmeiele, colacii… Nu e nici o grabă, nici o presiune.
Cei mai mari au intrat deja în apă, cei mai mici așteaptă. „Putem să intrăm în apă?”. „Păi nu e nimeni..”. „Ba da, uite, sunt!’. „Da, dar nu e niciun adult”. „Cum să nu? E domnul Valeriu!”.
Zâmbesc. Sigur, vârsta lui e una adultă, dar uneori Valeriu Nicolae este mult mai aproape de un adolescent șugubăț și imprevizibil. Îl vezi calm, cuminte, într-un colțișor, nederanjând pe nimeni, copilul ideal pentru J’ai Bistrot, și de-odată o zbughește pe Facebook, pe libertatea.ro sau pe unde mai scrie și mai face câte una de-a lui, zgâriind vopseau de peste rugina câte unui idol de carton, zgândărind comoditatea câte unei bule, enervând pentru că scoate la iveală lucruri pe care oamenii nu vor să le afle. Practic, e praf. Nu, e țăndări. „Țigan țăndări”, de fapt. Ăsta este titlul cărții lui autobiografice, care s-a vândut și se vinde în draci, toți banii câștigați mergând înspre Casa Bună.
De obicei nu plec în scrierea unui astfel de material cu vreo așteptare anume. Las lucrurile să curgă, ca să pot relata ce văd și ce simt, fără chestii pre-scrise.
Dar ceva nu-mi dă pace. Totul e prea diferit, totuși, de ceea ce mă ne-așteptasem.
Totul e normal, e o tabără normală, pentru 11 copii vegheați de câțiva adulți. Și, de fapt, ăsta e senzaționalul, mai ales dacă știi că pentru copiii ăștia, cu poveștile lor uneori crunte, normalitatea, așa cum o percepem noi, este, de multe ori, o stare de excelență.
„Eu n-aș putea și nici n-aș fi putut niciodată să fac așa ceva singur!”
Dacă tot am mers până la Corbu, profit și-i iau lui Valeriu un interviu amestecat, despre voluntariat și despre politică. Îl voi publica zilele următoare.
În timp ce stăm de vorbă, de undeva de pe plajă vine un bărbat, direct spre el: „Uitați, m-a trimis soția să vă dau astea pentru copii. Și mâine mai avem o surpriză”. „Mâine plecăm, la 12”, spune Valeriu. „Atunci mâine dimineață”. „Dimineață, da, mulțumim”. Sunt două pachete mari cu prăjituri sau așa ceva. Doi oameni care-l urmăresc, probabil, pe Facebook, care văd ce povestește despre ce face pentru copii, care vor, și ei, să ajute puțin.
E bun Valeriu la așa ceva. Reușește să mobilizeze oameni care să se implice. Și să se implice constant, nu doar din an în Paște. Îmi spune, de câteva ori, că singur n-ar reuși niciodată să facă tot ceea ce face. Că, de fapt, nu face el, fac ei, toți. Și că sunt mulți. Iar faptul că sunt mulți îl și responsabilizează foarte tare, pentru că nu-și permită să facă prostii, pentru că și-ar lua-o de la o întreagă comunitate. El nu e, în povestea asta, nici măcar câinele de pază al lucrurilor bune, ci sunt o haită. Atentă, grijulie, bine antrenată, o haită care are grijă de toți membrii ei și care trage sania, mereu, pe drumul cel bun.
„Să-mi dai pe whatsapp, de pe iPhone-ul tău ăla nou, pe care l-ai primit de la fete, azi, pe cine vrei neapărat să pomenesc în text, te rog”. „Da, da. Ți-am zis că singur n-aș putea să fac astea…”
Ceva mai târziu, când deja nu mai sunt la Corbu, îmi vine și mesajul: „Anca, Eliza, Georgiana, Iuliana, Thomas și Kandia, că sunt sponsori”.
Anca, Eliza, Georgiana, Iuliana, Thomas, Kandia, Hannah și Valeriu, plecăciune.