Gălăgioși, copiii satului se joacă în apa mică și călduță de la malul lacului. Cu pantalonii suflecați se bălăcesc în mâlul gros, gri verzui și se stropesc și râd.
Un puști de vreo zece ani se desprinde de grup și urcă pe malul înalt.
”Gabi, hai înapoi”, îl cheamă tovarășii de joacă. Copilul își scutura ciuful blond a refuz. Nu mai vrea să se joace. Se așează pe jos și privește visător luciul apei, bărcile de lemn ale pescarilor, cerul. Chipul ii e serios, privește preocupat noroiul care i se usucă pe picioarele goale și începe să l strângă.
”Hai, Gabi, de ce stai singur acolo?” îl ceartă copiii.
Dar puștiul nu-i singur. Gândurile ii aleargă bezmetice prin cap, se încâlcesc mai ceva ca năvoadele pescarilor și apoi el, cu răbdare și îndemânare, se apucă sa le desfacă și să le întindă pe malul înclinat. La final zâmbește. Soarele aluneca spre apus și se înroșește și stuful intonează preludiul unui concret , dirijat de vânt. Dinspre sat vine miros bun de pește prăjit și aroma tare de mujdei de usturoi.
Mergând agale, Găbițu se alătură grupului.
”Ce-ai făcut, mă, acolo?” îl întreabă aproape în șoaptă un băiețel mai mic.
Gabi ridică din umeri. “Secret”, șoptește la rândul său. “Da zi-mi, mă, și miee, nu-s io prietenul tău?”
Gabi ezită doar o secundă, apoi își ia prietenul pe după umeri și l răsucește spre locul unde a stat pe gânduri mai devreme. ”Vezi tu acolo?” Puștiul se uită atent. ”Ce, Gabi?”
”Acolo, să știi, e terasa mea. Fac pește la plită cu mujdei și limonada bună și oamenii vin să mănânce, stau pe terasa și eu le aduc farfuriile și …”
Celălalt îl privește neîncrezător. ”Unde mă?”
”Uite acolo, în malul ăla…”
”Eu nu văd nimic acolo, mă”
Gabi zâmbește enigmatic.
”Eu văd,” răspunde ca pentru el. Și întărește: ”Eu văd.”
Acompaniată de concert de broaște și abur de pe baltă, coboară seara peste Sarichioi. Copii satului urcă strada abrupta spre sat in fugă. In capătul pantei, puștiul de 10 ani se întoarce și mai atuncă o privire spre apa argintiu-cenușie și spre locul lui “secret”, acolo de unde se vede bine toată întinderea strălucitoare a lacului.
Într o zi, când o să fiu eu mare…
Și doar apa încremenită a lacului și poate stelele au știut cum în sufletul unui puști de 10 ani din Sarichioi s-a născut un vis.
***
Într-o zi de început de vară, acum vreo patru ani, în micul port al comunei Sarichioi, câțiva oameni sprijină cu piloni de lemn malul înalt de pământ și-apoi, în zgomot de ciocane și fierăstraie, pe picioroange de lemn, întind scândurile, conturând o terasă.
Printre ei, un tânăr bate cuiele cu entuziasm și la fiecare scândură nou montată dă fuga devale, să vadă cum arată.
Râde des și își freacă mâinile a nerăbdare.
Câteva zile mai târziu, pe stâlpul înălțat lângă drum, montează firma pictată
“Le GaFish”.
Pește La Gabi, cum ar veni, dar “altfel”.
***
“Băi, dintre toate locurile unde mi-ai zis să merg, cel mai mult mi-a plăcut la LeGaFish. Are un aer, așa, romantic și hipsteresc, și mâncare bestială, și cănuțele alea colorate de tablă, și…
Mă uit strâmb la Andrei că nu înțeleg unde la Le GaFish l-am trimis. I-am făcut un itinerar înainte să plece călător prin Dobrogea, dar LeGaFish? Ce-i aia?
Mă recunosc depașită,
Atunci să te duci neaparat! O sa-ți placă!
***
Era prin octombrie târziu când am reușit să ajungem la Sarichioi, la LeGaFish.
O terasă de lemn pe picioroange cu o extensie mai îngustă, o căbănuța de lemn, ca o magazie, din drum nu ni s-a părut nimic spectaculos și l-am suspectat pe Andrei de hiperbolizări mai degrabă pe feeling.
Era mult după prânz, bătea vântul dinspre apă și lacul verde închis fierbea mocnit, cerul era albastru închis pictat cu nori gri, era puțin frig și puțin ciudat, nu știu de ce ciudat, hai să vedem cum e, dacă tot am venit.
Putem mânca ceva? îl întreb pe tânărul care ne zâmbește din “magazie”, dar apoi ne iese imediat în întâmpinare.
Mai am câte ceva, răspunde aproape timid.
Gen ce?
Icre..
Bun. Altceva?
Mai e și borș de peste
Așa
Și pește pe plită pot să vă fac…
De băut?
Depinde ce doriți, dar am și limonada făcută de mine…
Cafea? Fac. Cu lapte? Am.
Am rămas.
***
În ciuda numelui sofisticat ales de Gabi – preluat parțial de la un club din București, – la Le GaFish e simplu, și firesc, și cum ar trebui să fie un loc pe malul lacului, la marginea Deltei.
”Magazia”, terasa de lemn, vântul, lacul, peștele. Nu poți să mănânci a la carte. Mănânci ce-ți dă Gabi, respectiv alegi din ce are. Iar el are ce se pescuiește în ziua aia, pentru ca a decis și se ține de asta, cumpără marfa numai de la pescarii din comună.
Face borș, face icre, coace cartofi pe plită. La pești e …ce a picat în plase. Pe plită sau, zice el, la proțap.
La proțap e ceva simplu și bun, un pește mai degrabă înăbușit, cu minimum de condimente, ca să nu strice gustul peștelui.
Gabi e pasionat de tot ce înseamnă mâncare cu pește și o ține cât mai aproape de natural. Singur gătește, singur servește la mese, singur spală vasele, el face cafeaua, el pregătește ”baza” pentru limonadă. Ocazional, își ia ceva ajutoare din comună, mai ales pe weekend, când vine lume multă și nu mai face față.
Rețetele? Ce-a mâncat pe-acasă, toată viața. Ce-i place lui și, se vede treabă că le place și altora. Și nouă ne-au plăcut, mai ales ”proțapul”.
Nu face foarte multe porții și nici nu ia pește cu nemiluita. Că nu vrea să-l congeleze, nici să arunce mâncarea. A învățat acum să estimeze, aproximativ, în funcție de sezon și ziua din săptămână, cât are să vândă. Iar sezonul lui e lung, cât îl ajută soarele. Deschide când pocnesc mugurii și, dacă nu-l alungă ploile și vântul înghețat din baltă, stă pe loc până spre decembrie.
***
A copilărit în Sarichioi și acolo, pe malul lacului, a visat.
Lacul și stelele pot depune mărturie: Gabi a vrut terasă și și-a făcut. Sezon de sezon, de când a deschis, a mai învățat câte ceva și, deși nu a renunțat de la ideea de simplu și natural, a crescut.
Anul asta a plantat roșii pentru sos. A pus vișine cu zahăr la damigeană, pentru vișinată. A mai adăugat niște mese. Merge mai rău ca anul trecut, ca peste tot. Dar Gabi nu vrea să scumpească nimic din ce e pe bază de pește. Dacă e să câștige mai puțin anul ăsta, asta e. au fost și vremuri mai grele.
Cel mult, va scumpi puțin limonada și icrele. Dar nu s-a hotârât încă.
***
Când Gabi era mic, nu erau turiști la Sarichioi
Nici nu prea aveau unde să stea și nici ce să facă. Mai veneau pescari, rar, și înnoptau la gazde, la oamenii de prin sat.
Nici acum, zice el, nu sunt foarte multe pensiuni, dar sunt. Și sunt frumoase. Și portul a devenit un loc de promenadă. Și a început să vină lume.
Și el, Gabi Tremurici, copilul care a îndrăznit să viseze pe vremea când picior de turist nu călca prin Sarichioi, contribuie azi la turismul din Deltă. O face zâmbind, gătind simplu, firesc, nimic sofisticat, nimic neașteptat, dar bun. Foarte bun. Cu suflet.
***
Cât am stat de vorbă, înaintea prânzului, Gabi de la Le GaFish și-a pregătit plita, cartofii, cratița pentru proțap. Și a rugat-o pe o doamna care-l ajuta azi să-i aducă și lui ceva de mâncare. Niște brânză, roșii și salam, să apuce un mic dejun târziu, până apar clienții. Dacă vin.
***
Pe terasa de lemn de la Le GaFish, cu lacul Razim desfășurat pe tot orizontul în culori înșelătoare, când gri-verde, când turcoaz, când oglindind până la confuzie cerul, când argintiu, când alb lăptos,
Cu bărcile de lemn și pontoanele înguste și lungi, cu sălciile tinere și stuful care mărginește digul, cu cafea fierbinte în cănuțe de tablă și limonadă rece, am mâncat ”proțap de crap” și-am decis, simplu și firesc, ca toate lucrurile din jur, că mai venim.
PS: Dacă vreți să știți ce pește este în meniul unei zile și, mai ales, dacă vreți să vă asigurați că prindeți o porție, e mai bine să sunați înainte, la numărul pe care-l găsiți pe pagina de Facebook a tavernei.
