O poveste de toamnă la Jurilovca. Pe-aici, unele povești se spun singure, trebuie doar să le asculți. Să asculți atent toate părțile implicate și să le lași să-și împletească firele.
Strada îngustă și gutuii cu crengile aplecate, împodobiți a iarnă cu globuri galben-strălucitor. Până la iarnă însă, vor fi culese ori vor cădea sub greutatea brumei.
Ciudat, dar casele și gardurile sunt parcă mai colorate decât prin alte părți.
Un perete pictat, o băncuță strâmbă și pe ea, nefiresc transpus din prezent într-un tablou vechi, un telefon mobil.
O poartă întredeschisă și doi câini lungi și pitici pendulând între libertate și alura de stâpâni ai gospodăriei. Latră subțire când telefonul începe să sune, apoi fug către spatele curții. Apelul rămâne fără răspuns.
Aleea e de piatră dobrogeană și copacii își lasă frunzele plecate s-o învelească.
”Am spălat pietrele”. Ce?! ”Am spălat pietrele alea de pe stradă, că se murdăriseră”.
De ce iubești ce iubești
E început de octombrie și cerul are culoarea argintului spart de strigăte de pescăruși.
”Știi câți sunt? Când se așează toți, se albește malul, parcă s-a așternut un strat de zăpadă”, zice Ștefan și zâmbește.
Aveam vreo sutăcincizeci de întrebări în cap. Care începeau precum știrile, cu informațiile de bază. Cine, ce, unde, când, de ce, cum?
La primele trei aveam răspunsurile.
Un profesor de filosofie din Bucuresti a lăsat in urma viața in marele oraș și a ales sa trăiască fericit, pana la adânci bătrâneți, la Jurilovca. Așa încep dealtfel cam toate știrile, reportajele, interviurile cu Ștefan Constantin.
Nu poti să întrebi un om de ce iubește ce iubește. Poti doar să încerci să vezi lumea prin ochii lui. Lacul, culorile, dâra pe care o lasă barca pe luciul apei, sunetul copacilor când îi împresoară vântul venit de pe mare, liniștea din casa de pâmânt, acoperită cu stuf, întreruptă doar de foșnetul unor insecte care-și caută culcuș.
Soarele dureros al miezului de vară, un cosaș care grăbește venirea nopții, umezeala de pe stâlpii albaștri ai terasei, prima brumă, viscolul care izbește cu furie în ferestrele mici, noroiul primei primăveri și primii muguri. Apoi primele rândunele și barza cercetaș care-și ocupa maiestuoasă cuibul de anul trecut.
Căci se întoarce acasă.
Copilul-câine care iubea marea
De ce e aici acasă? Dintre toate locurile cu farmec, liniște, cu apă și soare, de ce Jurilovca? Unde e magia, care a fost semnul?
Mai înainte, însă, vine răspunsul la întrebarea “când”.
Dintotdeauna.
“Îmi plăcea marea dintotdeauna. Dar nu marea tututor, ci marea mea. Plajele întinse și sălbatice, nisipul necălcat de om, straturile de scoici și cochilii de rapane.”
O atracție ciudată și irezistibilă așa cum doar o singură mare iubire o poate cuprinde.
Pe-atunci nu era Ștefan, ci Cucu. Așa-i spunea sora lui, doar cu vreo trei ani mai mare, Cucu. Și credea despre el că e câine.
Am râs.
“Eram mic, tare mic și descoperisem hărțile, învățasem să le citesc. Căutam pe ele locuri aproape de apă, dar unde nimic nu tulbura liniile albastre sau verzi ale hărții. Nicio așezare. Le-am găsit pe-aici”.
Acasă e unde ți-e sufletul
Mâna lui dreptă descrie un semicerc larg, definind zona. “Pe-aici”.
În centrul imaginarului cerc suntem noi, la o masă din fundul curtii, sub un pom. Nu-mi pot aduce aminte ce pom. Văd scoarța, văd chestiile alea de fier vechi și ruginite, care se atașau de bocanci ca să mergi pe gheață, văd banca lată cu vopseaua scorojită pe care stau și desprind bucăți albastre cu unghia, de parcă sub ele aș găsi înțelesuri ascunse.
Dar totul e mult mai simplu. De un firesc năucitor. Al momentului în care simți ca ai ajuns acasă.
Pentru Ștefan Constantin, profesorul de filosofie evadat din București cu tot cu porecla politicos upgradată în “domnulCucu”, acasă a căpătat formă de casă mult mai târziu. Când a cumpărat o gospodărie părăginită și i-a pus suflet.
Procesul de punere a sufletului într-o casă nu e simplu deloc și numai cine a făcut-o poate înțelege.
Poate dura ani și se produce cu multe dureri. Fizice, psihice, sufletești.
La capăt, o căsuță lipoveneasca, o curte mare cu flori și copaci, o magazie și pereți pictați, cu gard albastru și, dincolo de el, fascinanta lume a apelor, toate se transformă într-un univers.
Ultima (proastă) întrebare
DomnulCucu e acum gazdă pentru turiști și le e ghid în Deltă și în lumea lui. Comentăm rewiew-urile răutăcioase de pe booking și gustul lor amar.
Vorbim despre cea mai mișto perioadă in Deltă, primăvara, zice el.
Despre expedițiile pe apă pe care le face, direct in inima naturii, cu corturi și apa și mâncare “la pachet”.
Despre turism. Despre cum e, cum ar trebui să fie, despre ce caută oamenii și ce cred că găsesc.
Despre cum mulți, mulți oameni reușesc să-ți umple nu doar casa, ci sufletul.
Despre babicile de pe stradă. Despre micile conflicte din comunitate. Despre caiace și copiii care vin să-l roage să îi lase să iasă cu ele pe lac.
Despre toamna blândă și ploile lui noiembrie, despre singurătatea iernii.
Nu ți-e urât aici iarna?
Proastă întrebare. Îmi răspunde totuși.
Nu.